Pasiune sau doar bucuria unui copil?

- Jurnalul unei femei mature -

 Final de noiembrie 2022

Dragă prietenă,

Probabil că ți-am mai povestit asta, însă acum pentru mine are altă semnificație și m-am gândit să împărtășesc și cu tine.

Când eram adolescentă mama mi-a povestit că atunci când eram mică, aveam în jur de 5 ani, de câte ori eram întrebată ce vreau să mă fac când voi fi mare, eu răspundeam: bucătăreasă.

Mama își pițigăia glasul și își țuguia buzele ca un copil, încercând să mă imite. Și întotdeauna când îmi povestea asta încheia cu: „îmi venea să te strâng de gât, nu alta”.

Frații mei spuneau: învățătoare, sora mai mare, sau director, fratele mai mic. Iar eu eram rușinea familiei.

Nu știu de ce îmi doream cu atâta pasiune să devin bucătăreasă? Poate pentru că până la 6 ani am fost crescută de bunica mea din partea mamei și am stat pe lângă ea, prin bucătărie.

Am văzut cum frământa pâinea și eram fascinată să-mi bag mânuțele în coca moale și fină, care se mula după degețelele mele firave. Mă fascina cum din mâinile ei, ale bunicii, ieșeau rând pe rând colacii numiți după morții din neam și ”drept de Dumnezeu”, care înțelesesem eu, era supremul. Apoi priveam cu ochișorii mari și cu sufletul la gură cum din lemnele arse în cuptorul de cărămidă se făcea o mare grămadă de jar, pe care bunica îl învârtea peste tot pe vatră. Explicându-mi că trebuie să fiu atentă că așa se arde vatra bine și ies colacii rumeni și copți la mijloc.

Apoi trăgea cu vătraiul tot jarul afară din cuptor și curăța bine vatra, unde alinia cu grijă, unul câte unul, colăceii. Parcă erau soldați. Îi priveam până când dispăreau în întunericul cuptorului arzând, acoperiți apoi de o tablă mare și grea, împinsă bine cu un lemn gros la gura cuptorului.

Și așa, așezată pe scăunel, îmi puneam mânuțele la bărbie și așteptam cuminte.

Bunica își făcea de lucru cu alte bunătăți. O oală mare de pământ, plină ochi, fierbea înfiptă în mijlocul jarului scos din cuptor. Nu știu ce era acolo, însă mirosea atât de bine, că îmi lăsa gura apă.

După un timp, bunica deschidea ușa cuptorului și mai rotea colăceii, care deja prinseseră ușor culoare aurie. Nu știu de unde știa bunica că e timpul să-i miște, că nu avea ceas. Însă niciodată nu dădea greș.

Apoi venea momentul final, care pentru mine era încununarea a tot ce se petrecuse: scoaterea colacilor din cuptor.

Mirosul de pâine coaptă era apanajul tuturor: făina albă cernută în căpistere, maiaua crescută și înmulțită, frământărea aluatului, dospitul și împărțitul în bucăți din care ieșeau ca prin magie colacii, închinați cu pristolnicul de marmură.

Mă uitam și strigam de bucurie când vedeam colacii rumeniți, pe care bunica îi lua cu grijă, pe fiecare în parte și îi bătea ușor, îi scutura de cenușă, apoi îi ștergea cu un ștergar curat și îi punea la răcit.

Atunci auzeam cum pocnesc. Cântau precum greierii vara în grădină.

Aceasta este una dintre cele mai frumoase amintiri din copilăria mea.

Întâmplarea a făcut ca în prezentul meu să mă regăsesc tot pe un tărâm asemănător ca în copilărie.

Este locul unde timpul se măsoară în prăjituri, torturi, zâmbete și multă dragoste.

Dar nu orice fel de prăjituri. Ci din acelea pregătite cu fructe, nuci, fără lapte, fără ouă, din drag de ființe vii și drag de natură. Delicioase de te lingi pe degețele și mai ceri o porție, că deh, parcă nu e de ajuns ca să înțelegi bucuria doar dintr-o singură felie de tort.

Și nu orice fel de dragoste. Dragoste de viață, de creație, de a te regăsi în tot pe ce pui mâna.

Iar în laboratorul de prăjituri totul capătă forme de iubire, venite din inimă și modelate cu bucurie printre degetele subțiri și pline de dar.

Uneori văd praf magic suflat pe torturi, din care ies decorurile frumos măiestrite, cu personaje drăgălașe, pisicuțe, unicorni, cățeluși, trenuleț, avioane, norișori, curcubeu și câte și mai câte.

Pe torturi se desenează povești și acestea se duc mai departe, spre degustare, copiilor care se bucură cu o inocentă veselie și apoi poartă în suflet fiecare poveste desenată.

Ce cale mai frumoasă de a transmite iubirea și dragostea de viață?

Din inimile unor femei creatoare, prin torturi și prăjituri, direct spre inimile copiilor năzdrăvani și dornici de a crește mari.

Aici am poposit și eu, preț de o viață. Venită din copilăria mea, cu pâine caldă și aurie, direct printre torturi cu povești.

Nu mai măsor timpul, pentru că, așa cum spuneam, aici timpul nu există. Doar bucurie și dragoste de viață.

(Mulțumesc Prajitură din Natură pentru prezentul meu de A FI și pozele cu torturi)

Mesajul unei mame din trecut pentru o mamă din prezent

Dragă mămică din 2001, ia-mă în brațe, pentru că vreau să plâng și să mă aperi!

- Jurnalul unei femei mature -

Toți avem o poveste și povestea fiecăruia este cea mai importantă și cel mai greu de digerat sau cea mai fantastică. Mereu mi-au plăcut copiii și mereu am avut ocazia să manifest acest fapt. Sunt mamă a doi copii, născuți la o diferență de 21 de ani, sfidând orice lege a vârstei. Pe amândoi copiii cumva am fost pusă în situația de a-i crește singură, dar nu pentru că nu au vrut tații lor să fie prezenți, ci pentru că eu mi-am asumat acest lucru.

Din 2016 am început să fac voluntariat și întâmplător sau nu am ales să lucrez cu copiii din centrele de plasament și after school social pentru copii proveniți din familii destabilizate. Ulterior am început să susțin workshopuri cu tema educație financiară tot pentru copii.

Dar nu despre asta vreau sa vă povestesc acum. Ci despre două întâmplări asemănătoare, la 20 de ani distanță, care pe mine m-au lăsat fără cuvinte.

Anul 2001. Abia mă mutasem de un an în capitală, împreună cu fiica mea. Povestea se petrece într-o școală din București. Fiica mea fusese primită de profesori destul de distant, punându-i-se o etichetă: tu ești fata din provincie! În timp ce copiii din clasă au primit-o cu mare bucurie, ba mai mult se înghesuiau care să stea în bancă cu colega cea nouă.

În acel an am participat la o ședință cu părinții, fiica mea avea 12 ani. Cea mai bună elevă din clasă, olimpică la istorie (locul I pe capitală). Iar eu eram mama ei. La acea ședință s-a adus în discuție situația unor elevi (copiii ”problemă”), doamna dirigintă expunând totul într-un mod neutru, fără a acuza, însă nominalizând elevii respectivi, la presiunea părinților.

Care a fost poziția părinților în această situație? Mai mulți au început să vocifereze, să acuze, să pună etichete. Unii dintre ei, plini de furie și ură, au cerut să fie aduși imediat în fața clasei cei trei elevi ”problemă” și să fie trași la răspundere. Eram mama unuia dintre elevii cei mai buni din clasă. Ar fi trebuit să fiu și eu la fel de vehementă. Însă eu am rămas fără cuvinte. În acel moment am avut toată compasiunea față de acei trei copii, care părea că aveau nevoie de puțină atenție, poate chiar să fie văzuți, apreciați, validați. Să simtă că sunt iubiți, nu respinși. Și bineînțeles față de mamele lor, care erau deja ”băgate în corzi” de întreaga clasă de părinți. Atunci am simțit că trebuie să vorbesc, să apăr acei copii, care erau puși la zid. Să apăr acele mame care poate erau deja depășite de situație, de tot ceea ce se întâmpla. Am întrebat pe toți părinții dacă ei se aud ce spun, dacă ei știu care este situația copiilor. Dacă ei, ca adulți, făcând greșeli după greșeli, ar fi puși în fața unui public numeros și arătați cu degetul și acuzați, cum s-ar simți?

Am rugat-o pe doamna dirigintă să îi responsabilizeze, să le dea diverse sarcini de care să răspundă. Pentru că eram conștientă că acești copii, indiferent de câte năzbâtii făceau, tot copii erau și chiar aveau nevoie de îndrumare. Dar nu prin pedeapsă, ci prin responsabilizare, cu blândețe și fermitate.

Atunci nu am știut că peste 20 de ani voi fi chiar eu în situația de a fi mamă a unui copil, considerat și etichetat de profesori ca fiind copil problemă. Atunci nu am știut că de fapt eu mă apăr pe mine din viitor.

Anul 2022. Peste 20 de ani. Tot la o școală din București. Aceeași mamă, dar alt copil. De data asta băiat. Tot de 12 ani. De data aceasta ultimul din clasa, ca note. Și deja cu eticheta pusă ca fiind unul dintre copiii problemă ai clasei. Și nu pentru că nu este un copil inteligent sau că ar avea probleme de învățare. Este un copil la fel ca toți ceilalți, dezvoltat cognitiv normal. Un copil autodidact, care a învățat singur multe lucruri, doar după tutorialele de pe youtube (să deseneze, engleză, fotbal, baschet, să danseze, psihologie, anatomie, jocuri de strategie și multe altele). Copil care în clasa a doua, fiind la after school, pentru că își termina repede temele și pentru că se plictisea a citit manualul de istorie de clasa a IV-a în două săptămâni și Harry Poter în alte 3 săptămâni și îi punea întrebări complicate de matematică profesoarei care îl supraveghea. Un copil care la 4 ani a întrebat-o pe educatoare dacă este greu să fii adult. Un copil care mă provoacă în discuții de spiritualitate și mă învață despre Dumnezeu (despre care atunci când era mic credea că este o planetă, iar acum spune că este o energie centrală din care a luat câte o bucățică și a pus în fiecare din noi, oamenii). Aș putea să mai adaug multe, însă sunt sigură că deja ați prins ideea. Și cu toate acestea, în clasa a I-a, doamna învățătoare mi-a spus că nu se  poate adapta și că are ADHD. Astfel am adus un consilier comportamental ca să-l urmărească în clasă (shadow). Consiliera după analiză mi-a spus că este foarte inteligent, doar că nu se potrivește cu adultul care se află în clasă (învățătoarea). Tot la 7 ani a susținut teste de IQ în cadrul centrului Gifted Education.

Ei bine, la finalul clasei a II-a, acest copil a fost victima unui incident de bullying, la ora de sport (7 elevi din clasa lui l-au umilit, iar el s-a apărat și i-a bătut pe toți, pentru că nici un profesor nu a fost acolo să ia atitudine, deși totul s-a petrecut în timpul orei de sport). După ce am făcut o scrisoare către grupul de școală (poate o voi face publică într-o zi această scrisoare), cerându-i doamnei învățătoare să rezolvăm această situație pentru a nu rămâne cu o impresie greșită despre școală, răspunsul doamnei a fost că nu face nici o ședință pentru așa ceva, pentru că nu i se pare important. În acel moment, am realizat că el a învățat că la școală se poate face bullying, pentru că nimeni nu ia atitudine. Și că fiecare își face singur dreptate.

L-am mutat din școala respectivă. Însă problemele au continuat. Eu nu zic că am cel mai ”cuminte” copil din lume. Și nici că este cel mai grozav. Dar am toată convingerea că nu este un copil ”problemă”. Dar din nefericire, deja are eticheta pusă. Deși nu este singurul din clasă care este năzdrăvan, și nici singurul care folosește înjurături, și nici singurul care vorbește în timpul orelor. Și multe alte lucruri despre care nu mai amintesc aici. Însă mereu mi se ”bagă pumnul în gură” spunându-mi-se că el este cel mai rău. Și evident că situația s-a perpetuat atât de mult, încât tot ce se întâmplă în clasă este din vina lui.

M-am simțit depășită de situație, am plâns în hohote, am râs isteric. Pentru că nu știam dacă nu cumva am înnebunit. Însă mi-am adus aminte de mama de acum 20 de ani, care a apărat trei copii năzdrăvani ce doar aveau nevoie de atenție.

Știu că nu pot schimba învățământul românesc. Probabil că sunt mulți care tot încearcă. Însă știu sigur că am un copil normal, nu un copil ”problemă”! Și știu că în situația mea mai sunt multe alte mame sau tați, care poate sunt confuzi, poate că își ceartă sau își pedepsesc copiii ca să se cumințească.

Oameni buni, creștem copii! Sunt ființe la fel ca noi! Oare de când am început noi, adulții să ne simțim în pericol din cauza unor copii?

Oare de când am început noi să credem că acești copii devin ”probleme” pentru noi?

Oare nu noi suntem cei care le hrănim creierele cu informație?

Oare nu noi le arătăm comportamente și folosim cuvinte?

Oare nu la noi ei văd ce se întâmplă și apoi copiază?

Copilul meu mereu mă întreba când era în clasa I-a: mami, de ce doamna învățătoare țipă la mine, apoi îmi zice că face asta pentru că mă iubește?

Cum aș putea să schimb această paradigmă din mintea lui, când el a învățat la 7 ani că asta este iubirea: țipete și urlete? Și câte alte grozăvii nu a mai învățat la școală. Pentru că eu știu ce l-am învățat acasă în cei 6 ani de educație părintească.

Dragă învățământule românesc de stat, ți-am adus un copil minunat în vârstă de 6 ani, iar tu l-ai transformat într-un copil ”problemă” în următorii 6 ani. Iar acum pentru toți profesorii tăi este un copil ”defect”. Eu ce să fac cu el acum? Unde să mă duc? Pentru că din nou profesorii tăi îl acuză că are ADHD. DE CE? Și tot profesorii tăi pe mine, ca mamă, mă acuză că sunt prea blândă și permisivă cu el și că nu-i aplic pedepse pentru a se cuminți. DE CE?

Dragă mămică din 2001, mămică de fetiță de 12 ani, ia-mă în brațe, pentru că vreau să plâng și să mă aperi. Să mai spui încă o dată ce ai spus atunci pentru acei trei copii. Poate vocea ta este mai puternică, pentru că tu ai o fiică de nota 10, olimpică. Și pe tine sigur te vor asculta. Și poate te vor auzi și profesorii copilului tău din prezent și se va schimba ceva... în bine!

Mesajul unei femei din viitor pentru femeile din prezent

- Jurnalul unei femei mature -

Dragă femeie,

Oricine ai fi tu. Indiferent de vârstă. Ție îți este adresată această scrisoare!

Fie că ai peste 16 ani și ești o adolescentă răzvrătită.

16 ani

Fie că ai peste 20 de ani și ești o tânără plină de entuziasm și dorință de a-ți construi o carieră profesională. Sau ești dezamăgită că tocmai te-a părăsit iubitul. Sau poate tocmai te-ai căsătorit și urmează să devii mamă.

Fie că ai peste 30 de ani și ai deja o familie fericită și doi copii superbi. Sau ești deja divorțată și confuzată de viața asta plină de provocări și capcane. Ai deja un copil sau doi pe care ești nevoită să-i crești singură pentru că tatăl nu-și asumă această responsabilitate. Sau doar îți trimite pensia alimentară, forțat de lege. Și ești panicată că nu ai cu cine lăsa copiii cât ești la job. Sau ești „vânată” de unii bărbați însurați pentru că pari labilă psihic și disponibilă fizic și sexual.

Eu la 20 de ani

Fie că ai peste 40 de ani și deja te gândești cu groază că vremea trece și încă nu ai apucat să-ți faci o familie. Încă ești cu un bărbat care nu-și asumă relația. Și poate că vrei să faci un copil și trăiești cu speranța în suflet că poate se întâmplă înainte de a intra la menopauză, mai ales că vezi și alte femei ce devin mame după 40 de ani. Sau poate doar ești singură și plină de lehamite că ai mai putea întâlni bărbatul, acel bărbat, nici măcar tu nu mai știi cum.

Fie că ai peste 50 de ani. Și trăiești într-o continuă anxietate că a cam trecut vremea și nisipul din clepsidra vieții e cam pe terminate. Sau că ești deja bunică și asta te face fericită, indiferent de alte lucruri neîmplinite. Sau că trăiești de 35 de ani într-o relație toxică, cu același bărbat care te face să te simți mică și neînsemnată. Și deși ai stat cu el doar pentru copiii, care au ajuns mari, la casele lor, totuși rămâi lângă el în virtutea inerției. Și deși te plângi și ești nemulțumită și plină de frustrări, totuși nu schimbi nimic, crezând că așa trebuie să funcționezi. Sau tu, femeia singură, împăcată cu ea însăși, cu copii sau nu, cu nepoți sau nu, împlinită și sigură pe ea!

Vă scriu pentru că simt să împărtășesc cu voi cum se vede viața de aici, de la + 55 de ani.

Pentru că și eu am fost pe drumul tău, am trecut prin fiecare an, pe fiecare cărare și am trăit atâtea emoții și stări, am plâns, am făcut alegeri, am suportat consecințe.

Eu la + 30 de ani

M-am judecat, am victimizat, m-am îndoit de mine, am căzut la pământ, m-am ridicat și am pornit mai departe. Am trecut prin depresii, am plâns după despărțiri. M-am îndoit de mine ca mamă. Nu am știut să fiu soția perfectă, am ieșit din relații pentru că nu am putut să stau în relații toxice și nici nu am vrut să-mi consum energia inutil încercând să repar rănile altora, când eu le aveam deja pe ale mele.

Și eu am avut îndoielile mele referitor la ce se va întâmpla după 50 de ani, pentru că aveam doar poveștile generațiilor anterioare și totul era foarte bine prestabilit, după un program clar, în care era musai să mă încadrez.

50 plus însemna menopauza, sfârșitul sexualității, feminității, sfârșitul vieții. Bunicile, mătușile mele mai în vârstă spuneau despre aceasta etapă așa: „m-a iertat Dumnezeu!” De parcă până atunci se făcuseră doar lucruri greșite și aveau nevoie de asta: iertarea supremă! Care urma cu pregătirea „zestrei” pentru lumea de dincolo.

40 de ani

Pentru mine, adolescenta de 16 ani, tânăra femeie de plus 20, femeia de plus 30, plus 40, trecerea timpului, ca femeie, a fost un pic ambiguu. Mă îngrozea trecerea acestui timp, mă speria ideea de a ajunge la plus 50. Nu doream să îmbătrânesc, îmi era frică de ideea de a fi „bătrână, urâtă și zbârcită” cum spunea bunica mea. Deși eu o vedeam atât de frumoasă și luminoasă pe ea. Când eram adolescentă, în mintea mea încolțise ideea că voi muri tânără ca să nu îmbătrânesc, să mă urâțesc și să mă zbârcesc. Pentru mine era mai convenabil să mor tânără și frumoasă, decât să îmbătrânesc.

Și acum să revin în prezentul meu.

Anul acesta (2022) am împlinit 55 de ani.

Viața este plină de surprize. Nu am murit. Pentru că nu se moare când vrem noi, ci atunci când „se termină ața pe mosor” (așa cum spunea bunica mea). Dar nici nu vreau să îmbătrânesc. Sau cel puțin vreau să-mi trăiesc cu bucurie viața.

55 ani

55 de ani. Exact așa scrie în documente. Însă în mine simt cu totul altceva. Pentru că am învățat și experimentat destul de multe. Și pentru că în mine nu mai vreau să încapă frustrările, fricile și alte stări care să mă ducă în zone triste. Pentru că deși nisipul din clepsidra vieții s-a scurs mai mult de jumătate, am decis să mă bucur de fiecare fir de nisip rămas și să savurez fiecare secundă. Am decis să fac memorabilă fiecare clipă trăită. Am decis să învăț lucruri noi și sa experimentez lucruri care să mă uimească.

 Nu vreau să dau sfaturi, nu vreau să fac pe grozava. Ci doar împărtășesc din ce trăiesc eu azi și ce mi-aș spune mie, adolescenta, tânăra de la 20 de ani, 30 de ani, 40 de ani...

Trăiește-ți viata! Creează-ți propriul destin așa cum ți-l dorești. Nu-ți fie teamă să faci alegeri din infinitatea de posibilități. Fii generoasă cu tine când vrei să-ți scrii povestea vieții. Și crede că tot ce tu gândești se va împlini. Fie că este bine, fie că este rău!

Nu creea bărbatul ideal cu care crezi că ai putea să intri în relație! Creează-te pe tine, cum vrei să arăți, să fii, să exiști! El va veni oricum, atunci când tu ești bine cu tine.

Dă-ți voie să ai experiențe și nu te blama atunci când le ai.

Dă-ți voie să greșești și nu te învinovăți pentru ce nu ai fost în stare să faci.

Bucură-te pentru ce ai reușit să faci!

Dacă ești mamă, fă lucrurile așa cum simți și bazează-te pe instinctul de mama.

Fii blândă cu tine și dă-ți voie să "lenevești" atunci când vrei s-o faci, fără să mai tragi de tine până la ultima picătură de energie.

Iar dacă nu ai reușit să faci toate astea, nu te întrista! Exista viață și după 50 de ani. Și încă pare mai frumoasă, mai savuroasă și plină de surprize. În sfârșit îți poți face toate bucuriile, plăcerile și experiențele pe care nu ai apucat încă să le bifezi. Pentru că de aici, de la plus 55, viața curge altfel și curge frumos! Și mai ales ai tot timpul din lume să trăiești frumos și liniștit!

Te îmbrățișez cu drag, femeie frumoasă!

 

Maraton la viteza plus cincizeci

 - Jurnal de alergator -

O poveste despre depășirea limitelor, determinare pentru ceea ce îmi place să fac, curaj, perseverență, disciplină, prietenie, oameni frumoși, dăruire.

După competiția de la Băneasa deja eram alta. Mă simțeam foarte motivată și îmi doream să particip din nou la altă competiție. Energia și bucuria de la competiții îmi dădeau o stare de bine atât de puternică încât abia așteptam să o trăiesc din nou.

Evident că a venit și momentul mult așteptat, ce însemna atingerea obiectivului din programul pe care îl parcursesem: 42kRoșu, de la canapea la maraton. Mai exact: să alerg un maraton! Am ales să mă înscriu la Maratonul Internațional de la Sibiu. Nici nu știu de ce am ales Sibiu, însă eram așa de emoționată de parcă dădeam examen pentru prima dată în viața mea.

Am găsit și o parteneră de alergat, Simona, care se înscrisese și ea la competiția din Sibiu, astfel am planificat împreună detaliile deplasării, cazare și altele. Am plecat cu o zi înainte de cursa, cu multe peripeții. Dar în final am ajuns cu bine. În Sibiu ne-am întâlnit cu alți colegi de alergat și din clubul 5 AM, coordonat de Dan Luca. Toți ceilalți erau înscriși la semimaraton. Mă simțeam ca o ciudățenie, mă luase deja frica. Și multe alte emoții, gânduri care se băteau cap în cap.

Dimineața m-am trezit foarte devreme și am dat o tura de câțiva kilometri prin centrul Sibiului pentru încălzire, relativ aproape de unde ne cazasem și de piața unde se dădea startul. Emoțiile au crescut pe mâsură ce se apropia ora de start. Am plecat împreună cu Simona, iar acolo ne-am întâlnit și cu restul colegilor. Eu am luat prima startul, fiind la maraton.

Traseul a fost absolut fabulos. Mai întâi am alergat prin oraș, centrul vechi, apoi am ajuns prin Dumbravă, după care pe traseul tramvaiului am ieșit din Sibiu spre Rășinari, Poplaca, după care întoarcere în piața mare, unde era finish. Am cunoscut Sibiu în alergare. Eram fascinată de tot ce vedeam, deși alergam destul de bine încercând să mențin un ritm rapid, totuși nu am putut rezista să nu mă opresc să fac poze. Voluntarii erau foarte primitori, ne încurajau, ne aplaudau.

Eram entuziasmată și de câte ori întâlneam voluntari care ne încurajau, parcă și ritmul meu se accelera. Cea mai grea porțiune pentru mine a fost distanța dintre Sibiu și Rășinari, pe traseul tramvaiului. Alergam în linie dreapta și nu se întâmpla nimic. Am avut impresia că stau pe loc. La mijlocul distanței era un grup de voluntari. Atunci mi-am dat seama că totuși alergam. Dar după ce am depășit voluntari iarăși am simțit că alerg în gol.

Din jurnalul de pe grupul 42kRoșu:

26 mai 2018

I did it!!!!

Nu am cuvinte să pot exprima bucuria!

Primul meu maraton în imagini! Sibiu este fascinant!

42kRoșu este un program genial! Mulțumesc Andrei, super coach! Mulțumesc Cezara, înspirația mea! Mulțumesc alegătorilor din acest minunat grup. Alături de voi am învățat să-mi depășesc limitele! Voi reveni cu povestea maratonului... sau cum s-ar spune to be continued!

 4 iunie 2018

Povestea maratonului meu. De fapt era povestea despre un semimaraton! În urma cu doi ani îmi propusesem să alerg un semimaraton, pentru ca 21 km este foooaaaarte mult, nu-i așa?

Mă rog, așa mi se părea mie atunci. Și am uitat de acel obiectiv, până când am fost provocată de fiica mea, Cezara, în octombrie 2017, să încep programul 42kRoșu (pentru că în acest grup se aleargă în familie, nu-i așa?).

Să vă mai spun că acest program este genial? Sau că poate crea dependenta? (mie mi-a creat )

Cred că este inutil!... însă pot să vă spun că te provoacă să vrei mai mult și mai mult, și mai mult, și toooooot mai mult!

(...)

Între timp, cifrele mele pe anul acesta (adică de la 1 ianuarie și pana la 30 mai), arată cam așa:

- total pași: 2.227.230 (cred că v-am mai spus că merg mult pe jos);

- total km alergați: 482.89 km (aici mai am ceva de alergat );

- competiții finalizate: semimaraton Băneasa Forest Run - locul 3 categoria de vârstă; maraton Sibiu finalizat - locul 7 feminin (nici măcar nu mă așteptam la asta ).

Ce ar mai fi de spus? Că abia am început și anul mai are încă 7 luni!

Despre lista de beneficii ce să vă mai spun? Este așa de lungă, că nu știu cu ce să incep mai întâi: sănătate, disciplină, încredere în sine, apartenența la un grup fain, antrenament cu cel mai bun coach, curajul de a alerga și la minus 9 grade, pe zăpadă sau pe ploaie (nu am răcit deloc în iarna asta), energie cât cuprinde (și chiar am nevoie când acasă am un băiețel plin de energie de nu mai fac față), depățirea multor limite.

Urmărind cu atenție filmulețele lui Andrei am învățat să respir corect, să alerg corect, să am o postură corectă, să mă relaxez când alerg, să mă distrez când alerg, am învățat despre nutriție, cum să mă pregătesc pentru un maraton, cum să abordez maratonul, ce să fac după maraton, despre echipamentul potrivit.

Și multe altele... pentru că sunt multe lucruri bune de învățat! A... și nu in ultimul rând, mi-am dat seama ca la +50 pot face atît de multe, chiar să alerg și la un maraton !

Ce îmi doresc eu pentru mine?

Să alerg pana la 90 spre 100 (de ani, sîc!), în familie, împreuna cu copii, nepoții și de ce nu și strănepoții 😀😀😀😂.

- va urma - 

Cine sunt eu?

 

- Jurnalul unei femei mature - 

Interviu Feminin +, martie 2020, partea a treia

Întrebare: Este greu, ca femeie, să fii tu însăți, dar să te și impui?

Răspuns: O întrebare profundă! Toată viața m-am luptat cu mine pe acest subiect. Am absolvit prima facultate cu profil tehnic, astfel încât eram cam 30 % fete, restul băieți. A fost greu să răzbat în acea lume. În plus, permanent auzeam expresia: nu există femeie frumoasă și deșteaptă! Pe vremea aceea eram căsătorită și născusem și fetița. (…)

Mereu am încercat să fiu alta, să fac pe placul celor din jur, m-am aliniat cerințelor societății. Însă în același timp am învățat și am acumulat. Mereu am trăit cu falsa impresie că eu sunt mai prejos decât restul. De aici și lupta mea continuă de a demonstra că sunt cea mai cea. Cred că acest lucru a fost și din educația primită, de la tata în principal, care tot timpul mi-a spus că eu trebuie să învăț bine, să fiu cea mai bună! Și oricât de mult învățam, el era tot nemulțumit. Iar eu deveneam din ce în ce mai perfecționistă și pretențioasă.

Un alt lucru pe care l-am făcut a fost că mereu m-am comparat cu bărbații din viața mea. Însă de la fiecare am învățat câte ceva. Am ales și am cules doar lucrurile bune.

După ce am trecut pragul de +50, am decis să fac o mare schimbare, atunci am început și terapia, pe care o fac și în prezent. Am ales să opresc orice luptă, pentru că nu mai am de demonstrat nimic nimănui. Am ales să fiu eu însămi, așa cum îmi place mie să fiu. Fac dezvoltare personală continuu și am învățat că totul ține doar de alegerile pe care noi le facem.

Mă privesc în oglindă și mă întreb: astăzi ți-ar plăcea să petreci o zi întreagă cu mine? Și dacă îmi zâmbesc înseamnă că mă merit!

Întrebare: 3 cărți care ți-au motivat parcursul?

Răspuns: 3 cărți? Am citit bine? Sau 6x3 de câte 3 ori? Ți-am zis ca am terminat o facultate tehnica, deci fac mereu calcule 😂😂. O să-ți spun o întâmplare haioasă. Când eram adolescentă nu citeam cărți. Sora mea mai mare citea foarte mult și îi plăcea să comenteze/povestească. Iar eu eram un bun ascultător. Și atunci, de ce să mă mai obosesc eu? Cunoșteam toate cărțile citite de ea. Cu tot cu comentarii. Mai târziu, când am început și eu să citesc, citeam câte 3 cărți în același timp. Voiam sa recuperez 😀.

Asadar, cele 3 carti:

· Secretul libertății. Diavolul păcălit, Napolen Hill. O carte care mi-a readus încrederea în mine și m-a ajutat să depășesc un moment delicat din viața mea. Practic citind această carte, am acceptat că este momentul să fac o schimbare în viața mea.

· Maria, cea mai strălucită educatoare din istorie, Augusto Cury. Această carte m-a ajutat să mă redefinesc ca mamă.

· Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine, Lise Bourbeau. O carte care m-a ajutat să mă înțeleg, să mă accept și să fiu blândă cu mine. Să învăț să mă iubesc așa cum sunt.

Bineînțeles că mai sunt și altele care mi-au adus un aport mai mic sau mai mare în parcursul vieții, însă acestea au fost cumva ca o scânteie ce au aprins lumini. (...).

Întrebare: Familia sau/și cariera? Scopul și libertatea de a fi?

Răspuns: Pentru mine familia a însemnat întotdeauna copiii. Mai întâi fiica, Cezara, apoi Gabriel, diferența dintre ei fiind 21 de ani. Mereu mi-am spus că eu sunt mama dedicată. Însă în paralel mi-am făcut și o carieră profesională. Este foarte greu să faci asta atunci când te bazezi doar pe tine. Se spune că este bine să ai pe cineva lângă tine care să te susțină. Părinții mei au vrut să-mi fie alături, însă eu m-am îndepărtat de ei, mutându-mă la Bucuresti în 2000. Evident că au fost și alți susținători pe parcursul vieții mele, însă intrau și ieșeau din viața mea. Familia mea a fost mai tot timpul formată din 2 persoane, eu și copilul. Mai întâi eu și fiica mea, apoi eu și fiul meu. Tatăl fiicei mele era mai mult plecat din țară, până când am decis să divorțez. Eu însă mi-am văzut de cariera mea profesională. Pe vremea aceea lucram în asigurări. Și am fost cel mai bun agent de asigurări din țară. Și în același timp mă asiguram permanent că fiica mea avea tot ce-i trebuie, inclusiv iubirea mea necondiționată. Apoi am schimbat domeniul, începând o carieră profesională în sistemul bancar. Și am început o noua relație, din care a rezultat Gabriel. Profesional am evoluat foarte frumos, urcând ierarhic. Însă personal din nou am eșuat. Parcă dădusem copy/paste la viața personală. Alt bărbat, alt copil, alt job, aceeași femeie.

În prezent, familia mea este completă: doi copii reușiți (copilul mare, copilul mic, cum îmi place mie să zic), două nepoțele (n.a.: la momentul prezent am deja 3 nepoțele), un ginere și doi cuscrii. Mama este mult prea departe, tata nu mai este (însă sunt sigură că mă veghează de acolo de sus și mă apără atunci când îmi este mai greu, la fel ca și bunica), iar fratele și surorile mele au fiecare rostul lor.

Despre carieră nu mai este cazul să vorbesc. Mă bucur că am descoperit puterea și bucuria de a dărui. Particip la diverse progame de voluntariat, în special legate de copii. Iar despre scopul si libertatea de a fi, mă bucur în fiecare zi de tot ce întâlnesc, mă bucur de când mă trezesc și privesc pe fereastră cerul, soarele, natura. Iar seara împreună cu Gabriel ne spunem lista de recunoștințe și mulțumim Divinității pentru toate binecuvântările.

Scopul și bucuria mea de a fi este momentul când ne întâlnim cu toată familia. Îmi privesc cei doi copii, Cezara (182 cm) și Gabriel (150 cm), iar eu la mijloc (165 cm) și îmi dau lacrimile de bucurie. De data asta pot să plâng liniștită, pentru că asta este fericire pură.

Întrebare:  Ce te entuziasmează în viața de zi cu zi, ce te ține antrenată, plină de resurse?

Răspuns: Bineînțeles copiii. Amândoi în egala măsură. De obicei, copiii își aleg ca modele părinții. Ei bine, eu sunt atipică. Modelul meu în viață este fiica mea. Eu am crescut și am evoluat odată cu ea. Eram atât de tânără atunci când am născut-o, habar nu aveam ce mi se întâmplă. Însă eram atât de fericită. Fericită sunt și acum. Și mai bogată, cu 5 copii. Gabriel a venit la mine în viață când femeile se pregatesc să intre la menopauză. Pentru mine a fost un dar de la Dumnezeu. (…)

Ei bine, aici este izvorul meu de energie, resursa mea. Copiii! Ei au dat un sens vieții mele! Bineînțeles că îi apreciez și pe tații lor, pentru că alături de ei am adus pe lume cele două minuni. Însă copiii sunt darul lui Dumnezeu către mine. Și i-am primit la început de viața reproductivă și la sfârșit. Primul și ultimul. După Gabriel am intrat la menopauză.

Fiica mea mă uimește în fiecare zi. De la ea învăț atât de multe, ca și cum abia am intrat în lumea asta. Și vine din urmă, cu pași repezi, Gabriel. El are o inteligență care uneori mă depășește. Și mereu sunt nevoită să fiu cu un pas înaintea lui. Să citesc mai mult, să merg la cursuri, conferințe, emisiuni. Permanent trebuie să mă informez, ca să pot ține pasul cu el. Pentru că știe atât de multe și se upgradează așa de repede, că ce știam eu ieri, azi nu mai este valabil pentru el.

Tot datorită celor doi copii eu m-am apucat de sport la 50 de ani. Alerg, particip la competiții. Ei vin cu mine, mă susțin, alergăm împreună. Mergem împreună în drumeții, vacanțe, evenimente.

- va urma -

Povești despre OAMENI

 Astăzi despre OLIWER DOBRE (maestru de karate)

-      - Jurnalul unei femei mature -

De-a lungul vieții am întâlnit OAMENI de omenie, aceia care apar de nicăieri și îți schimbă viata în bine!

Martie - aprilie 2020

Erau acele zile când totul înghețase dintr-un motiv atât de mic, care a zdruncinat o lume întreagă. Eram blocați în case, parcă condamnați la închisoare pe viață sau nu se știe pentru câtă vreme.

Atunci prinși în această nebunie, fiecare a fost nevoit să se descurce cum poate. Atunci au ieșit la suprafață lucruri urâte sau din contra, unii chiar au găsit partea bună din toată această nebunie.

După două săptămâni de panică și multă confuzie, am decis să fac ceva util. Și am intrat online ca să găsesc orice activitate ce mi-ar fi distras atenția de la nebunia în care eram cu toți. Atunci l-am cunoscut pe Oliwer Dobre (Oli, cum îi spun prietenii, iar el are mulți prieteni).

Aș putea scrie despre el multe pagini, despre cum a devenit el campion, despre participările lui la concursuri, despre clubul de karate pe care îl coordonează, despre multele medalii pe care le-a câștigat de-a lungul timpului și despre cum ne-a reprezentat țara cu mare cinste la concursuri internaționale. Însă acestea sunt date tehnice, evident sunt de luat în seama. Dar dincolo de acestea se află OMUL.

În acele zile, săptămâni de panică și frustrări de a fi privați de libertatea de mișcare, Oli ne-a adus în case o rază de bucurie. A început într-o joacă orele de karate, cu multe glume, cu distracție, în fiecare zi la 12.00. Nici măcar nu îmi dădeam seama cât de intensiv se lucrează pentru că totul era o mare distracție, dar după antrenamente aveam mereu febra musculară. Și cu toate astea antrenamentele m-au ținut în formă fizică și psihică.

Nu am avut ocazia să ne vedem fizic, însă vorbeam de multe ori la telefon. Pentru că Oli este genul de OM care apare de nicăieri și îti schimbă viața în bine (așa cum îmi place mie să spun!).

01 octombrie 2022

Complex sportiv national „Lia Manoliu”, ora 19,00. Primul meu antrenament de karate (fizic).

Sunt puțin în urmă cu mișcarea fizică, am rămas în urmă și cu antrenamentele de alergare (am avut câteva probleme de sănătate, care se tot repetă și cu greu reușesc să mă mobilizez), dar mi-am luat inima în dinți. Am dus multă muncă de lămurire cu copilul din dotare, care s-a lăsat cu greu convins să-și lase telefonul pentru un antrenament de karate, motivând că știe el cum e treaba cu karate că a mai făcut și că este „boring”. Na, acuma, convinge un preadolescent că Oli este altceva decât știe el. În fine, cu greu am reușit să-l urnesc. Am plecat spre sala de karate de la stadionul Lia Manoliu. Am ajuns cu mici peripeții. Eram emoționată din două motive: unul, că în sfârșit întâlnesc maestrul de karate, și doi, că îmi doream ca lui Gabi (copilul) să-i placă antrenamentul și să-și dorească să mai vină. Ulterior mi-am dat seama că aici nu mai depindea de mine, ci doar de măiestria antrenorului, adică Oli, și de modul de conectare al copilului cu maestru.

Și iată că s-a și dovedit că într-adevăr este maestru, nu numai la karate, ci și la inspirație pentru copii. Pentru că Oli știe să-i facă pe copii să iubească acest sport, totul se petrece doar în joacă. Și nu ai cum să nu iubești așa ceva, adică să te joci. Nici măcar nu îți dai seama când ai ajuns să faci mișcările din ce în ce mai bine. Și nu este vorba doar despre sport sau despre mișcare, ci este vorba despre a iubi viața. Despre a te conecta cu tine, de a-ți simți corpul, de a te distra, de a fi o echipă. Iar toate acestea sunt coordonate de Oli. Și în cele aproape două ore de antrenament (pe care nici măcar nu le-am simțit cum au trecut), el a fost peste tot, printre copii, vorbind cu fiecare, spunându-le pe nume. La antrenamente vin copii mici începând de la 3 ani și până la copii mai mari (+14).

Să vă spun că eu eram cel mai mare „copil” din sală? Cred că este inutil. Acum oricum am comis-o, trecând la categoria de începători. Evident că nu eram în stare să-mi coordonez mișcările, am obosit în timpul încălzirii, însă tot ce am simțit de-a lungul antrenamentului a fost doar o stare de bine care a crescut maxim până la final.

Iar bonusul a fost declarația lui Gabi: ”chiar îmi place de Oli! Este foarte distractiv! Și m-am simțit bine!”. Dar el nici măcar nu a realizat că a facut un antrenament complet de karate.

Dacă toți antrenorii de diverse sporturi ar putea împrumuta modelul de la Oli, sunt convinsă că ar fi mult mai mulți copii dornici să lase device-urile și să facă mai mult sport. Însă pe lângă modul plăcut de a face lucrurile totuși se muncește mult la antrenamente, în grupă sunt și copii campioni, participanți la concursuri, unde chiar iau premii.

Știu că nu voi deveni campioană la karate și nici măcar nu intenționez asta (pentru mine tot alergatul este pasiunea mea), dar cu siuranță voi merge săptămânal la antrenamente. Pentru că este exact ce aveam nevoie pentru corp, suflet, stare de bine și restabilirea echilibrului interior. Și cu siguranță voi primi ca bonus consolidarea sănătății fizice și psihice.

Mulțumesc, Oli, pentru antrenament! (Oss)