Jurnal de drumeție -
Drumul Via Transilvanica (30 iulie 2024)
Când am pornit pe VT, unul dintre gândurile mele a fost să mă regăsesc, dar am înțeles că această căutare odată începută, este ca și cum te afunzi din ce în ce mai mult în căutări, urmând cărări nebănuite, cu urcușuri și coborâșuri, uneori în extaz de la deschiderea care se ivește în fața mea și desfășoară peisaje de-mi taie respirația, alteori în agonie când tot urc spre un luminiș ce pare tot mai departe.
Ei bine, totul pare că este fără de sfârșit...
Cum a început această drumeție?
Mai exact, prin anul 2019, în mintea mea încolțea un gând, o idee, un vis!
Era anul în care participasem la mai multe competiții, adunând și medalii de top, eram deja prinsă în valul de bucurie că pot face orice. Și eram atât de entuziasmată încât aș fi putut străbate pe jos toată țara, dacă mă hotăram să o fac…
Și totuși atunci nu am făcut-o. Am calculat, am scris, am planificat, am analizat. Am vorbit cu câteva persoane. Am pus numele proiectului: România în pas de maraton. Cu gândul că în fiecare zi voi alerga un maraton, până dau un tur de țară. Îmi doream tare mult să-mi cunosc țara la pas.
În anul acela, prietena mea cea mai bună, Luciana, care mă susținea moral în toate competițiile, și știa despre gândul meu cel nebunesc, mi-a trimis un link. Și așa am aflat că Tibi și Alin Ușeriu, alături de fundația Tășuleasa Social, au început să construiască drumul Via Transilvanica. În miciimea mea, am simțit că cineva a fost mai puternic decât mine. M-am simțit trădată de mine, incapabilă să pot face singură un asemenea drum, ceea ce era și adevărat doar că eu nu puteam accepta neputința mea.
Anii au trecut și gândul a rămas undeva în subconștient, urmărind an de an cum drumul VT prindea contur. Iar când a fost finalizat (2022), gândul din subconștient a ieșit la suprafață. Venise momentul să pornesc în marea aventură. Doar că nu am făcut-o nici atunci. Au mai trecut luni de zile, timp în care doar citeam povești ale oamenilor care s-au încumetat să parcurgă acest drum, fie el și pe bucăți.
Abia spre finalul anului 2023 am prins curaj să dau glas gândului meu. Mai exact prin noiembrie, când pe grupul VT dedicat (pe FB), oamenii își exprimau dorința de a parcurge această călătorie.
Atunci am pus intenția mea de a parcurge tot VT în anul 2024, cu startul la 1 august. Și câteva persoane mi-au trimis mesaje de a mă însoți, deși inițial eu aveam în minte gândul de a parcurge singură tot traseul. Era după 7 noiembrie, când tocmai fusesem într-o drumeție pe Piatra Craiului la Zăplaz. Și cumva prinsesem curaj de a face tot traseul singură.
Și totuși, m-am bucurat când o femeie din grup mi-a scris că ar vrea să vină și ea cu mine, dacă eu sunt de acord.
Și de aici a început călătoria noastră. Asta se întâmpla la final de noiembrie 2023.
***
... au urmat luni de pregătire, antrenamente aproape zilnic. Liste, studiat și citit ghidul VT de mai multe ori, urmărit postările de pe grupul dedicat. Și multe altele, ce ne ajutau la marea noastră aventură.
Și pentru că sunt o persoană analitică și funcționez pe planificări, bineînțeles că mi-am făcut inclusiv un tabel pe zile, luni, numerotând zilele pe care deja le-am parcurs cu antrenamentele și zilele care au mai rămas până la aventura mea. Ca să-mi fie ușor de monitorizat am notat cu A antrenamentele și câte zile de antrenamente parcurgeam și cu VT - Via Transilvanica pentru a știi câte zile mai am până la start.
De ce am ales să fac această călătorie?
Sunt atâtea de spus. Aș putea face o listă lungă. Dar mă opresc la câteva:
pentru că vreau să simt și să trăiesc pământul unde m-am născut.
Pentru că vreau să fiu eu cu mine o perioadă și să mă înțeleg, să-mi găsesc sensul vieții.
pentru că îmi plac atât de mult călătoriile, drumețiile, astfel încât VT este o cale atât de bună pentru a-mi împlini acest vis!
Dacă am emoții?
Bineînțeles că am! Nu știu ce mă așteaptă de-a lungul drumului. Deși sunt în România, totuși merg pe drumuri sălbatice, necunoscute. Voi întâlni oameni străini, animale domestice și poate sălbatice (sau poate voi fi protejată să nu întâlnesc).
25 martie 2024 (A123/127 VT)
(...)
Astăzi nu am reușit să mă mobilizez să ies la plimbarea zilnică. Afară ploua, iar eu am simțit să stau, să mai lenevesc în pat până la 8.00. Azi noapte am dormit vreo 10 ore. Cred că aveam nevoie de un somn zdravăn, mai ales că în ultima perioadă am fost extrem de solicitată. Mai mult psihic, mental, am tot pus presiune pe mine.
Iar acum mă întrebam dacă sunt pregătită pentru VT?
Fizic? mai am mult de antrenat… Să pot rezista zile în șir de mers sute de km, cu rucsacul în spate și dormit la cort în fiecare noapte.
Sunt o femeie de oraș! Știu asta. Se simte în fiecare gest, comportament, mod de a mișca lucrurile. Dar asta nu mă oprește să fac VT. Din nou conștientizez că va fi o mare provocare pentru mine, că îmi voi împinge limitele la extrem. Însă mă pregătesc cât pot eu de bine să întâmpin orice rezistență a minții.
Pentru că mintea poate să mă saboteze și să spună că nu este posibil, că are ea grijă de mine, să mă gândesc că este mai bine la căldurică, într-un pat moale, să mă trezesc la orice oră vreau, să ies la plimbare la orice oră poftesc. Să nu renunț la tabieturile mele, că uite cât de liniștit este totul. De ce să stric eu această armonie în care sunt acum? Unde să mă duc eu în necunoscut? Undeva unde nici măcar nu știu ce mă așteaptă, poate sunt și pericole, poate va ploua și nu am unde să campez cortul. Poate nu-mi ajung banii pentru mâncare? Poate va fi prea cald și nu voi face față? Poate mă vor pișca insecte și mă voi irita pe piele…
Și câte nu poate zice mintea…
Iar eu ce să fac? Să o ascult?
Sau să-i zic așa: da, știu ce spui! Și probabil că tu ai dreptate, în felul tău! Dar uite, de data asta vreau să încerc altceva. Eu îți mulțumesc pentru toată grija ta și că mi-ai amintit toate astea. Probabil că mai ai multe de spus. Dar stai tu liniștită acolo! Că eu mă descurc!
Simt că Dumnezeu are grijă de mine. Mi-a trimis doi oameni care mă susțin.
Pe de o parte este E., care va fi partenera mea de călătorie. Ea zice mereu că ea este binecuvântată. Că Dumnezeu m-a trimis în calea ei. Dar ea nu știe ce vorbește. Că de fapt este tocmai invers. Ea este o femeie de la țară, născută la Tg Jiu. Iar acum are o casă pe lângă Tg Jiu, în natură. Muncește zilnic, face antrenamente pe dealuri, prin păduri. Face tot felul de munci prin curte. Simte și trăiește natura.
De aceea zic: eu sunt cea binecuvântată că Dumnezeu mi-a trimis-o în cale. Cunoaște atât de multe despre natură, despre plantele și animalele din mediul rural. Eu oare cum aș putea să mă descurc fără un astfel de ghid valoros?
A doua persoană trimisă în calea mea este C. El este sportiv, ciclist profesionist. Are la activ o grămadă de km rulați cu bicicleta, curse făcute în diverse locuri. Turul României făcut pe bicicletă, obișnuit cu supraviețuirea în situații limită. Un pasionat de munte, merge mereu în natură, la pescuit cu cortul. Știe foarte multe despre natură, despre campare, despre la ce ar mai putea să se aștepte. El pornește pe VT cu câteva zile înaintea noastră, astfel încât chiar este ca o busolă pentru noi.
(...)
06 mai 2024 (A165/VT85)
Întotdeauna mi-am dorit să călătoresc. Mult și în locuri noi, mai ales în mijlocul naturii. Întotdeauna când călătoream cu trenul îmi plăcea să stau cu ochii pierduți în peisajele care se derulau și să țes povești din imaginile care veneau și se pierdeau odată cu trenul care aluneca pe șinele de fier. Ca să-mi satisfac această pasiune am făcut mici drumeții prin munții din țara noastră. Dar parcă nu era suficient. De fiecare dată simțeam că vreau mai mult.
Și iată că acest ”mai mult” a venit. Cu o drumeție. Și nu cu o drumeție oarecare, ci cu una de 1400 km.
(...)
18.05.2024 (A177/VT73)
Timpul se scurge parcă din ce în ce mai rapid acum. Și simt aerul de drumeție din ce în ce mai puternic.
Această mini echipă de 3 curajoși (eu, E. si C.) s-a format în mod firesc, prin păstrarea conexiunii online. Deși pornim separat (C. cu 3-4 zile înaintea noastră), noi două la 1 august, totuși suntem conectați online și ținem aproape. Aproape zilnic vorbim despre drumeție, despre ce mai punem în bagaje, despre ce am putea să găsim de-a lungul drumului.
(...)
16 iunie 2024
(...)
Oare VT va reuși să mă ajute să văd atât de clar robotismul în care lâncezesc și din care nu pot ieși. Acea rotiță pe care ne tot învârtim ca hamsterii și din care nu ne desprindem decât foarte puțin, uneori, pentru ca apoi să ne reîntoarcem tot la ea.
Sunt o femeie activă, dinamică, nu e ca și cum îmi pun fundul în mașină și stau cu orele în trafic pentru a ajunge din punctul A în punctul B. Mereu aleg alternativa de a străbate pe jos diverse porțiuni de drum, acolo unde o pot face. Și merg destul de rapid.
Nu am reușit antrenamente dimineața la 5, într-o disciplină zilnică. Dar în tot haosul în care sunt, am făcut zilnic mulți pași.
Pregătirea mentală, așa cum spuneam, este un pion important în drumeția VT.
Să pot ca în fiecare dimineață să mă ridic, să-mi strâng cortul, să pun rucsacul în spate, și oricâți km am străbătut cu o zi înainte să mai adaug încă puțin în ziua respectivă este cu adevărat o mare provocare pentru mine.
(...)
11 iulie 2024 (AMR 19 zile)
Și mai puțin…
De acum fiecare zi parcă zboară.
Ultimele pregătiri, ultimele detalii. De fapt nu mai fac nimic. Am luat și rucsacul, Am ales să-mi iau saltea, apoi am făcut proba cu rucsacul plin, să văd cât de greu este. Am luat și biletele de tren. Și gata, putem porni.
Căldură, caniculă, parcă totul s-a dilatat, totul a înnebunit…
(...)
29 iulie 2024 (AMR 24 de ore până la START)
Astăzi a fost o zi plina de emoții. Ziua adolescentului meu. Multe de făcut: depunerea actelor pentru buletin 14 ani. Au venit și fetele la noi, Cezara și zânuțele, să-l serbam pe Gabriel. Și să ne îmbrățișăm înainte de plecare. Nepoțelele erau entuziasmate și îmi tot puneau întrebări despre drum. Cât durează, cum se desfășoară. Și când ne mai vedem. Erau entuziasmate de ce urma să facă bunica lor, dar în același timp erau și un pic triste ca nu ne mai vedem 40 de zile.
La ora 13 întâlnirea cu E., la autogară. În sfârșit ne-am cunoscut real. A fost ca și cum ne știam de o viață. Am revenit acasă unde am făcut și desfăcut rucsacii de 2 ori, probat, îmbrăcat, aranjat. Tot simțeam că e prea mult, prea greu. Deși eu cântărisem rucsacul cu câteva zile înainte și avea aproximativ 8.5 kg, totuși mi se părea greu. Bine așezat, strâns curele conform instrucțiuni părea mai ușor. Dar aveam emoții că nu voi reuși să-l car toată distanța.
***
Mi-am propus să plec în această drumeție cu minimul necesar (obiecte inclusiv vestimentare, cât și financiar). Este o provocare pentru mine și un test pentru a înțelege cum să trăiesc simplu și sărac fizic, dar bogat sufletește.
Nici măcar nu știu ce voi afla de-a lungul drumului, dar îmi voi lăsa inima deschisă pentru a primi tot ce mi se dă, fără ca eu să cer ceva.
Plec fără așteptări, fără promisiuni către mine. Doar cu o asumare a tot ce voi întâmpina, cu puterea și curajul de a-mi asuma orice eșec, orice provocare, orice nu voi putea reuși.
Doresc ca în cele 40 de zile parcurse să mă bucur de toată călătoria, să trăiesc fiecare pas făcut și să asimilez fiecare peisaj întâlnit.
Înțeleg și îmi asum faptul că modul de a vedea viața se va schimba complet la finalul celor 40 de zile. Înțeleg și îmi asum că eu mă voi transforma, total sau parțial, la finalul celor 40 de zile.
Este o declarație publică, pentru că îmi asum că la finalul drumeției, acest jurnal se va înșira pe paginile unei cărți și orice cititor va avea acces și se va putea bucura de parcurgerea cărții.
Via Transilvanica, 31 iulie 2024 - începutul drumeției - Mănăstirea Putna
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu