Maraton la viteza plus cincizeci

- Jurnal de alergător -

O poveste despre depășirea limitelor, determinare pentru ceea ce îmi place să fac, curaj, perseverență, disciplină, prietenie, oameni frumoși, dăruire.

Septembrie 2017

Așa a început totul! Era o frumoasă zi de toamnă, începuse școala și iarăși am luat-o de la capăt cu nebunia drumului, plină de bagaje, ghiozdan, geantă și altele, copil de mână, și alergând spre școală să ajungem la timp, apoi fuga la birou. Și acest lucru îl făceam zilnic dimineața când îl duceam la școalași la prânz, când îl luam de la școală, după care mă întorceam la birou. Peste care se adunau și multe alte drumuri făcute zilnic spre diverse întâlniri la potențiali clienti, eu având un job care presupunea deplasări pe teren. Mi-a venit ideea să-mi monitorizez pașii făcuți zilnic, ajutându-mă de o aplicație de pe telefonul mobil. Făceam în medie cam 6000 de pași zilnic.

Aveam și eu o plăcere și asta mă bucura. Printre multele nebunii ale vieții și zilele încărcate cu prea multe provocări, aplicația care îmi monitoriza pașii îmi crea o adevărată bucurie. Seara o deschideam și contemplam numărul de pași făcuți, cu un zâmbet larg pe față și mă bucuram ca un copil care primise marele premiul. Dar aveam nevoie de validări, așa că îi trimit un mesaj fiicei mele despre marea mea “performanță”, cu pașii făcuți zilnici. Și când colo, ce să vezi, ea îmi trimite inapoi mesaj spunându-mi că ea aleargă în fiecare zi. Deja, lucrurile erau mult mai avansate, adică vorbeam de alt nivel.

Apoi vine surpriza… îmi trimite un mesaj prin care mă provoacă să încep și eu să alerg și îmi face cadou un program de antrenament, 42kRosu – de la canapea la marathon, anunțându-mă că îmi trimite săptămânal planificatorul doar dacă promit că mă țin de antrenamente.

Provocarea m-a incitat și am răspuns imediat, fără să clipesc: bineînțeles că eu ma țin de antrenamente! Că așa sunt eu, când îmi propun ceva nu mă las până nu duc la bun sfârșit ce mi-am propus.

După ce am spus cu toată inima acel mare DA, eheeee, am început să fac cercetări pe internet să văd și eu cine este acest Andrei Rosu, care te “ridică” din canapea și te trimite direct în pantofi de sport să alergi prin parcuri. Ba mai mult, ajungi să parcurgi nu mai puțin de 42 km dintr-o alergare. Măi să fie? Chiar așa? Pentru mine deja începuse să sune cam SF. De ce? Doar pentru simplu fapt că erau prea multe limitări care mă opreau să ajung cu gândul la o asemenea performanță. Eram departe de a putea face măcar 5 km în alergare. Abia urcam 3 etaje, la etajul 2 deja scoteam limba de-un cot. Nu puteam să fac față copilului din dotare, băiețelul meu, care este extrem de energic și care mă ține permanent în continuă mițcare. Nu știam să respir. Mă dureau articulațiile de la picioare (glezne, genunchi), de la mâini (aveam simptome de artita reumatoidala, mereu rămâneam cu degetele înțepenite și mă durea foarte tare degetul mare de la mâna dreaptă astfel încât uneori nu puteam să scriu), noaptea nu puteam dormi, mă trezeam de mai multe ori pe noapte, aveam coșmaruri mereu. Făceam frecvent atacuri de panica și nu reușeam să-mi revin prea repede. Aveam de multe ori dureri de spate și rămâneam înțepenită (criză sciatică). Cam astea erau ”micile” mele probleme cu care mă confruntam zi de zi.

Partea bună, căci exista și o parte bună, este ca de 2 ani abordasem o dietă vegetariană, tocmai pentru că îmi doream tare mult să mă simt bine, să pot face lucrurile mai ușor, să fiu sănătoasă (cea mai mare problemă a mea fiind cea cu digestia). Alt aspect important de menționat este că tot de 2 ani începusem să mă trezesc la 5 dimineața pentru că citisem un articol la un moment dat legat de faptul că cea mai bună perioadă ca să te încarci cu energie este dimineața în timp ce răsare soarele.

Cumva aceste părți bune au fost un atuu important în decizia pe care am luat-o de a începe antrenamentele. Am primit antrenamentul pe prima săptămână. L-am studiat, am ascultat cuminte prezentarea video, mi-am pregătit echipamentul. Dar ce să vezi, eram doar o amatoare, aveam o pereche de “adidași” (așa cum spune tot poporul la pantofii sport, asta ca să nu zic bașcheți cum se zicea odată, pe vremuri), cu care mă mai plimbam prin parcuri, un costum pentru aerobic, negru, subțire. Și în rest, mult entuziasm. Nu aveam încă puterea financiară de a susține echipamente profesionale de alergat. Nici măcar nu am putut să-mi cumpar o pereche de pantofi sport special pentru alergat. Îmi gestionam bugetul destul de atent și nu mi-am alocat nimic pentru această noua activitate. Așa că, am pornit la “alergat” doar cu ce aveam în dotare și am zis “Doamne ajută!”.

28 octombrie 2017. Ziua când am început antrenamentele. Prima săptămână. Mi-am pregătit pe telefon aplicația și am început prima zi. Am fost un pic surprinsă. Pentru că doar mă plimbam. “Taci că-i bine”, mi-am zis în gând. Apoi în timp ce parcurgeam cuminte distanțele și timpii propuși în antrenament, spuneam cu voce tare: “este chiar simplu! Nici că mă așteptam!” După prima săptămână, în planificatorul desenat pe o coală A4 bifez tot ce era de bifat, mă declar un “melc curajos” și entuziasmată pășesc în a doua săptămână. Lucrurile încep să se intensifice, antrenamentele capătă deja altă formă, ritmul este crescendo. La fiecare săptămână se mai adaugă minute la antrenament și kilometri parcurși. Mi se pare din ce in ce mai greu. Coachul nostru era plecat într-o competiție grea, traversarea Atlanticului într-o ambarcațiune. Era într-o echipa de 4 oameni curajoși. Și reprezentau România. De câte ori treceam pe la AFI Cotroceni, pe un ecran cât tot peretele rulau diverse clipuri. Și mereu apărea aceasta competiție si Andrei Roșu cu echipa, pe tot ecranul. Eram atât de mândră că el este antrenorul meu, încât îmi venea să strig la toată lumea din jur că eu mă antrenez cu acest om și că peste 4 luni voi alerga un maraton. Nici eu nu credeam ce spun referitor la maraton, însă eram atât de entuziasmată, că și mersul meu era mai săltăreț și aveam parcă mai multă energie ca niciodată. Urmăream echipa României cu sufletul la gură și de câte ori îmi era greu la antrenamentele simple pe care le făceam zilnic îmi spuneam: continuă, dacă omul ăla poate să traverseze Atlanticul, departe de familie, doar într-o minusculă ambarcațiune, sigur și tu poți sa faci antrenamentele.

Astfel iată-mă la primul meu antrenament de o oră. Să alerg o oră pentru mine însemna destul de mult. Și totuși am reușit să-l finalizez, evident cu greu și cu o mică accidentare, la glezna dreaptă. Motiv pentru care am fost nevoită să întrerupt vreo 3 săptămâni antrenamentele ca să mă pot reface. Iarăși am făcut un atac de panică. Mă încercau tot felul de emoții, de la neputință teamă, neîncredere în mine, la vinovăție, apoi furie, legate de această mică accidentare. Pășeam cu greu în piciorul drept și pe unde mergeam eram întrebată ce am pățit. Răspunsul meu era evaziv, cu gândul la ce spune lumea despre mine că m-am apucat de alergat la vârsta mea. Încă aveam acele tipare și încă auzeam în urechi replicile “să nu radă lumea de tine”, așa cum auzisem toată copilaria. Nu știam cu cine să vorbesc despre asta. Coachul nostru era plecat cu barca prin Atlantic, nu cunoșteam pe nimeni de pe grup. Am întrebat-o pe fiica mea, care m-a sfătuit sa vorbesc cu cineva de pe grup cu mai multă experiență. Și atunci l-am contactat pe Cristian Filimon, care m-a susținut cu sfaturi și încurajări pâna când mi-am revenit.

Am reluat antrenamentele exact din săptămâna unde rămăsesem, înainte de accidentare. Cu mai multă prudență, cu mai multă atenție. Am vizionat din nou lecțiile online trimise de coach, le-am ascultat cu mare interes, de mai multe ori pentru a fi sigură că nu-mi scapă nimic care să mă ajute să scap neaccidentată.

În acest program, fiecare săptămână se încheia cu un antrenament mai lung, care se mărea ca și timp de la săptămână la săptămână. Astfel încât a venit momentul semimaratonului.

Primul semimaraton neoficial

M-am pregătit cu mare seriozitate pentru această zi. Era 6 ianuarie. Antrenamentul a fost cu peripeții. Bineînțeles că în continuare echipamentul meu era fix cel cu care începusem. Acei “adidași” care acum mi se păreau atât de neîncăpători. Între timp aflasem că se recomanda ca încălțămintea să fie cu un număr-două mai mare decât numărul pe care îl porți de obicei. De ce așa? Pentru că în timpul alergării, degetele de la picioare se umflă și evident se împing în pereții pantofului și astfel apar traumele. Există chiar riscul să-ți pierzi unghiile. Ei bine, la acest antrenament nu m-am gândit că degetele mele vor fi afectate.

Deci, am pornit după amiaza la alergat. Mi-am lăsat copilul acasă liniștit, i-am explicat ce voi face ca să nu se îngrijoreze că lipsesc câteva ore de acasă. Mi-am pus echipamentul pe mine, acela subțire și o geacă deasupra, “adidașii” în picioare, o bentiță pe frunte. Am dat drumul la aplicație și am pornit. Telefonul îl țineam într-un buzunar la geacă. Afară era destul de frig, zăpadă. Traseul de alergare îl stabilisem cu o zi înainte, după ce am consultat o hartă și am ales în așa fel încât startul să coincidă cu finishul, adică tot în cartier. Traseul în sine a fost interesant, pentru că am alergat în partea a doua a zilei când străzile sunt aglomerate, mă “loveam” mereu de semafoare și pierdeam timp așteptând să se facă verde. Apoi m-am trezit că alergam pe o stradă unde nu era trotuar pentru că nu am știut că acolo se construia renumitul metrou din Drumul Taberei. Și iată-mă alergând pe lângă panouri, cu mașinile pe lângă mine, trecând în mare viteză. Simțeam adrenalina în tot corpul, speriată de ce ar putea să se întâmple, dar nu s-a întâmplat nimic. Pentru că totul era doar în mintea mea. Bine că Universul nu mi-a auzit gândurile să pună în aplicare ceea ce mintea mea țesuse prin acele gânduri. Când am ajuns la bulevardul fântânilor de la Unirea, alergam încântată și bucuroasă că făcusem jumătate din traseu. Mi-am sunat copilul să-l liniștesc că sunt bine. Și în alergarea mea plină de bucurie, trec pe lângă un grup de tineri care aveau un câine Labrador, era pui, însa destul de mare ca dimensiune. După ce am depășit grupul, câinele a început să alerge după mine să mă prindă și a sărit pe mine, ca să se joace. Eu m-am oprit brusc, doar ca să nu cad. Tânarul a venit scuzându-se permanent și atenționându-mă că nu mușcă. I-am strigat că nu mi-e frică de câini, ci doar sunt supărată că mi-a stricat ritmul de alergat. În mintea mea deja simțeam că am pierdut alte minute prețioase. Reiau alergarea, destul de greu, pentru că oprirea bruscă mi-a produs o contractare a mușchilor din anumite zone. Acum urma întoarcerea pe același traseu. Drumul la întoarcere mi s-a părut mai simplu, mai ușor de făcut și evident că mintea mea l-a perceput ca fiind mai puțin de făcut. Am încheiat cei 21,42 km. Mi-am oprit aplicația și am sărit în sus de bucurie: yu-huuuu! Primul meu semimaraton era încheiat!

Când am început să merg la pas, am simțit că tot corpul începe să-mi tremure. La mine îmi luasem doar o sticlă cu apă pe care o țineam în mână și din care beam din când în când. Însă acum îmi scăzuse glicemia și trebuia urgent să mănânc ceva dulce, foarte dulce, altfel riscam să leșin. M-am înfipt rapid într-un magazin și mi-am cumpărat snikers și halva. Și le-am înghițit aproape fără să le mestec. Când am ajuns acasă, am postat pe grupul de alergători 42KRosu performanța mea. Eram atât de încântată de această realizare încât simțeam că nu mai ating pământul. Mesajele au început să curgă la postarea mea și au început să-mi crească niște cornițe. Dacă aș fi măsurat gradul de entuziasm în acel moment, probabil că aparatele de măsurat s-ar fi spart.

După reușita cu primul semimaraton postura mea a devenit mai dreaptă. Parcă cucerisem lumea, eu așa mă simțeam. Mergeam pe stradă și mă miram ca nimeni nu mă observă, că nimeni nu-și dă seama că eu tocmai ce reușisem să alerg nu mai puțin de 21 km. Pe grupul dedicat 42kRoșu, intram în fiecare zi și citeam cum și alții reușeau ce tocmai finalizasem eu. După o săptămîna, entuziasmul meu începuse să mai scadă. Bineînțeles că am continuat antrenamentele și mai cu mult elan. Parcă eram alt om acum.

- va urma -