Mesajul unei femei din viitor pentru femeile din prezent

- Jurnalul unei femei mature -

Dragă femeie,

Oricine ai fi tu. Indiferent de vârstă. Ție îți este adresată această scrisoare!

Fie că ai peste 16 ani și ești o adolescentă răzvrătită.

16 ani

Fie că ai peste 20 de ani și ești o tânără plină de entuziasm și dorință de a-ți construi o carieră profesională. Sau ești dezamăgită că tocmai te-a părăsit iubitul. Sau poate tocmai te-ai căsătorit și urmează să devii mamă.

Fie că ai peste 30 de ani și ai deja o familie fericită și doi copii superbi. Sau ești deja divorțată și confuzată de viața asta plină de provocări și capcane. Ai deja un copil sau doi pe care ești nevoită să-i crești singură pentru că tatăl nu-și asumă această responsabilitate. Sau doar îți trimite pensia alimentară, forțat de lege. Și ești panicată că nu ai cu cine lăsa copiii cât ești la job. Sau ești „vânată” de unii bărbați însurați pentru că pari labilă psihic și disponibilă fizic și sexual.

Eu la 20 de ani

Fie că ai peste 40 de ani și deja te gândești cu groază că vremea trece și încă nu ai apucat să-ți faci o familie. Încă ești cu un bărbat care nu-și asumă relația. Și poate că vrei să faci un copil și trăiești cu speranța în suflet că poate se întâmplă înainte de a intra la menopauză, mai ales că vezi și alte femei ce devin mame după 40 de ani. Sau poate doar ești singură și plină de lehamite că ai mai putea întâlni bărbatul, acel bărbat, nici măcar tu nu mai știi cum.

Fie că ai peste 50 de ani. Și trăiești într-o continuă anxietate că a cam trecut vremea și nisipul din clepsidra vieții e cam pe terminate. Sau că ești deja bunică și asta te face fericită, indiferent de alte lucruri neîmplinite. Sau că trăiești de 35 de ani într-o relație toxică, cu același bărbat care te face să te simți mică și neînsemnată. Și deși ai stat cu el doar pentru copiii, care au ajuns mari, la casele lor, totuși rămâi lângă el în virtutea inerției. Și deși te plângi și ești nemulțumită și plină de frustrări, totuși nu schimbi nimic, crezând că așa trebuie să funcționezi. Sau tu, femeia singură, împăcată cu ea însăși, cu copii sau nu, cu nepoți sau nu, împlinită și sigură pe ea!

Vă scriu pentru că simt să împărtășesc cu voi cum se vede viața de aici, de la + 55 de ani.

Pentru că și eu am fost pe drumul tău, am trecut prin fiecare an, pe fiecare cărare și am trăit atâtea emoții și stări, am plâns, am făcut alegeri, am suportat consecințe.

Eu la + 30 de ani

M-am judecat, am victimizat, m-am îndoit de mine, am căzut la pământ, m-am ridicat și am pornit mai departe. Am trecut prin depresii, am plâns după despărțiri. M-am îndoit de mine ca mamă. Nu am știut să fiu soția perfectă, am ieșit din relații pentru că nu am putut să stau în relații toxice și nici nu am vrut să-mi consum energia inutil încercând să repar rănile altora, când eu le aveam deja pe ale mele.

Și eu am avut îndoielile mele referitor la ce se va întâmpla după 50 de ani, pentru că aveam doar poveștile generațiilor anterioare și totul era foarte bine prestabilit, după un program clar, în care era musai să mă încadrez.

50 plus însemna menopauza, sfârșitul sexualității, feminității, sfârșitul vieții. Bunicile, mătușile mele mai în vârstă spuneau despre aceasta etapă așa: „m-a iertat Dumnezeu!” De parcă până atunci se făcuseră doar lucruri greșite și aveau nevoie de asta: iertarea supremă! Care urma cu pregătirea „zestrei” pentru lumea de dincolo.

40 de ani

Pentru mine, adolescenta de 16 ani, tânăra femeie de plus 20, femeia de plus 30, plus 40, trecerea timpului, ca femeie, a fost un pic ambiguu. Mă îngrozea trecerea acestui timp, mă speria ideea de a ajunge la plus 50. Nu doream să îmbătrânesc, îmi era frică de ideea de a fi „bătrână, urâtă și zbârcită” cum spunea bunica mea. Deși eu o vedeam atât de frumoasă și luminoasă pe ea. Când eram adolescentă, în mintea mea încolțise ideea că voi muri tânără ca să nu îmbătrânesc, să mă urâțesc și să mă zbârcesc. Pentru mine era mai convenabil să mor tânără și frumoasă, decât să îmbătrânesc.

Și acum să revin în prezentul meu.

Anul acesta (2022) am împlinit 55 de ani.

Viața este plină de surprize. Nu am murit. Pentru că nu se moare când vrem noi, ci atunci când „se termină ața pe mosor” (așa cum spunea bunica mea). Dar nici nu vreau să îmbătrânesc. Sau cel puțin vreau să-mi trăiesc cu bucurie viața.

55 ani

55 de ani. Exact așa scrie în documente. Însă în mine simt cu totul altceva. Pentru că am învățat și experimentat destul de multe. Și pentru că în mine nu mai vreau să încapă frustrările, fricile și alte stări care să mă ducă în zone triste. Pentru că deși nisipul din clepsidra vieții s-a scurs mai mult de jumătate, am decis să mă bucur de fiecare fir de nisip rămas și să savurez fiecare secundă. Am decis să fac memorabilă fiecare clipă trăită. Am decis să învăț lucruri noi și sa experimentez lucruri care să mă uimească.

 Nu vreau să dau sfaturi, nu vreau să fac pe grozava. Ci doar împărtășesc din ce trăiesc eu azi și ce mi-aș spune mie, adolescenta, tânăra de la 20 de ani, 30 de ani, 40 de ani...

Trăiește-ți viata! Creează-ți propriul destin așa cum ți-l dorești. Nu-ți fie teamă să faci alegeri din infinitatea de posibilități. Fii generoasă cu tine când vrei să-ți scrii povestea vieții. Și crede că tot ce tu gândești se va împlini. Fie că este bine, fie că este rău!

Nu creea bărbatul ideal cu care crezi că ai putea să intri în relație! Creează-te pe tine, cum vrei să arăți, să fii, să exiști! El va veni oricum, atunci când tu ești bine cu tine.

Dă-ți voie să ai experiențe și nu te blama atunci când le ai.

Dă-ți voie să greșești și nu te învinovăți pentru ce nu ai fost în stare să faci.

Bucură-te pentru ce ai reușit să faci!

Dacă ești mamă, fă lucrurile așa cum simți și bazează-te pe instinctul de mama.

Fii blândă cu tine și dă-ți voie să "lenevești" atunci când vrei s-o faci, fără să mai tragi de tine până la ultima picătură de energie.

Iar dacă nu ai reușit să faci toate astea, nu te întrista! Exista viață și după 50 de ani. Și încă pare mai frumoasă, mai savuroasă și plină de surprize. În sfârșit îți poți face toate bucuriile, plăcerile și experiențele pe care nu ai apucat încă să le bifezi. Pentru că de aici, de la plus 55, viața curge altfel și curge frumos! Și mai ales ai tot timpul din lume să trăiești frumos și liniștit!

Te îmbrățișez cu drag, femeie frumoasă!

 

Maraton la viteza plus cincizeci

 - Jurnal de alergator -

O poveste despre depășirea limitelor, determinare pentru ceea ce îmi place să fac, curaj, perseverență, disciplină, prietenie, oameni frumoși, dăruire.

După competiția de la Băneasa deja eram alta. Mă simțeam foarte motivată și îmi doream să particip din nou la altă competiție. Energia și bucuria de la competiții îmi dădeau o stare de bine atât de puternică încât abia așteptam să o trăiesc din nou.

Evident că a venit și momentul mult așteptat, ce însemna atingerea obiectivului din programul pe care îl parcursesem: 42kRoșu, de la canapea la maraton. Mai exact: să alerg un maraton! Am ales să mă înscriu la Maratonul Internațional de la Sibiu. Nici nu știu de ce am ales Sibiu, însă eram așa de emoționată de parcă dădeam examen pentru prima dată în viața mea.

Am găsit și o parteneră de alergat, Simona, care se înscrisese și ea la competiția din Sibiu, astfel am planificat împreună detaliile deplasării, cazare și altele. Am plecat cu o zi înainte de cursa, cu multe peripeții. Dar în final am ajuns cu bine. În Sibiu ne-am întâlnit cu alți colegi de alergat și din clubul 5 AM, coordonat de Dan Luca. Toți ceilalți erau înscriși la semimaraton. Mă simțeam ca o ciudățenie, mă luase deja frica. Și multe alte emoții, gânduri care se băteau cap în cap.

Dimineața m-am trezit foarte devreme și am dat o tura de câțiva kilometri prin centrul Sibiului pentru încălzire, relativ aproape de unde ne cazasem și de piața unde se dădea startul. Emoțiile au crescut pe mâsură ce se apropia ora de start. Am plecat împreună cu Simona, iar acolo ne-am întâlnit și cu restul colegilor. Eu am luat prima startul, fiind la maraton.

Traseul a fost absolut fabulos. Mai întâi am alergat prin oraș, centrul vechi, apoi am ajuns prin Dumbravă, după care pe traseul tramvaiului am ieșit din Sibiu spre Rășinari, Poplaca, după care întoarcere în piața mare, unde era finish. Am cunoscut Sibiu în alergare. Eram fascinată de tot ce vedeam, deși alergam destul de bine încercând să mențin un ritm rapid, totuși nu am putut rezista să nu mă opresc să fac poze. Voluntarii erau foarte primitori, ne încurajau, ne aplaudau.

Eram entuziasmată și de câte ori întâlneam voluntari care ne încurajau, parcă și ritmul meu se accelera. Cea mai grea porțiune pentru mine a fost distanța dintre Sibiu și Rășinari, pe traseul tramvaiului. Alergam în linie dreapta și nu se întâmpla nimic. Am avut impresia că stau pe loc. La mijlocul distanței era un grup de voluntari. Atunci mi-am dat seama că totuși alergam. Dar după ce am depășit voluntari iarăși am simțit că alerg în gol.

Din jurnalul de pe grupul 42kRoșu:

26 mai 2018

I did it!!!!

Nu am cuvinte să pot exprima bucuria!

Primul meu maraton în imagini! Sibiu este fascinant!

42kRoșu este un program genial! Mulțumesc Andrei, super coach! Mulțumesc Cezara, înspirația mea! Mulțumesc alegătorilor din acest minunat grup. Alături de voi am învățat să-mi depășesc limitele! Voi reveni cu povestea maratonului... sau cum s-ar spune to be continued!

 4 iunie 2018

Povestea maratonului meu. De fapt era povestea despre un semimaraton! În urma cu doi ani îmi propusesem să alerg un semimaraton, pentru ca 21 km este foooaaaarte mult, nu-i așa?

Mă rog, așa mi se părea mie atunci. Și am uitat de acel obiectiv, până când am fost provocată de fiica mea, Cezara, în octombrie 2017, să încep programul 42kRoșu (pentru că în acest grup se aleargă în familie, nu-i așa?).

Să vă mai spun că acest program este genial? Sau că poate crea dependenta? (mie mi-a creat )

Cred că este inutil!... însă pot să vă spun că te provoacă să vrei mai mult și mai mult, și mai mult, și toooooot mai mult!

(...)

Între timp, cifrele mele pe anul acesta (adică de la 1 ianuarie și pana la 30 mai), arată cam așa:

- total pași: 2.227.230 (cred că v-am mai spus că merg mult pe jos);

- total km alergați: 482.89 km (aici mai am ceva de alergat );

- competiții finalizate: semimaraton Băneasa Forest Run - locul 3 categoria de vârstă; maraton Sibiu finalizat - locul 7 feminin (nici măcar nu mă așteptam la asta ).

Ce ar mai fi de spus? Că abia am început și anul mai are încă 7 luni!

Despre lista de beneficii ce să vă mai spun? Este așa de lungă, că nu știu cu ce să incep mai întâi: sănătate, disciplină, încredere în sine, apartenența la un grup fain, antrenament cu cel mai bun coach, curajul de a alerga și la minus 9 grade, pe zăpadă sau pe ploaie (nu am răcit deloc în iarna asta), energie cât cuprinde (și chiar am nevoie când acasă am un băiețel plin de energie de nu mai fac față), depățirea multor limite.

Urmărind cu atenție filmulețele lui Andrei am învățat să respir corect, să alerg corect, să am o postură corectă, să mă relaxez când alerg, să mă distrez când alerg, am învățat despre nutriție, cum să mă pregătesc pentru un maraton, cum să abordez maratonul, ce să fac după maraton, despre echipamentul potrivit.

Și multe altele... pentru că sunt multe lucruri bune de învățat! A... și nu in ultimul rând, mi-am dat seama ca la +50 pot face atît de multe, chiar să alerg și la un maraton !

Ce îmi doresc eu pentru mine?

Să alerg pana la 90 spre 100 (de ani, sîc!), în familie, împreuna cu copii, nepoții și de ce nu și strănepoții 😀😀😀😂.

- va urma - 

Cine sunt eu?

 

- Jurnalul unei femei mature - 

Interviu Feminin +, martie 2020, partea a treia

Întrebare: Este greu, ca femeie, să fii tu însăți, dar să te și impui?

Răspuns: O întrebare profundă! Toată viața m-am luptat cu mine pe acest subiect. Am absolvit prima facultate cu profil tehnic, astfel încât eram cam 30 % fete, restul băieți. A fost greu să răzbat în acea lume. În plus, permanent auzeam expresia: nu există femeie frumoasă și deșteaptă! Pe vremea aceea eram căsătorită și născusem și fetița. (…)

Mereu am încercat să fiu alta, să fac pe placul celor din jur, m-am aliniat cerințelor societății. Însă în același timp am învățat și am acumulat. Mereu am trăit cu falsa impresie că eu sunt mai prejos decât restul. De aici și lupta mea continuă de a demonstra că sunt cea mai cea. Cred că acest lucru a fost și din educația primită, de la tata în principal, care tot timpul mi-a spus că eu trebuie să învăț bine, să fiu cea mai bună! Și oricât de mult învățam, el era tot nemulțumit. Iar eu deveneam din ce în ce mai perfecționistă și pretențioasă.

Un alt lucru pe care l-am făcut a fost că mereu m-am comparat cu bărbații din viața mea. Însă de la fiecare am învățat câte ceva. Am ales și am cules doar lucrurile bune.

După ce am trecut pragul de +50, am decis să fac o mare schimbare, atunci am început și terapia, pe care o fac și în prezent. Am ales să opresc orice luptă, pentru că nu mai am de demonstrat nimic nimănui. Am ales să fiu eu însămi, așa cum îmi place mie să fiu. Fac dezvoltare personală continuu și am învățat că totul ține doar de alegerile pe care noi le facem.

Mă privesc în oglindă și mă întreb: astăzi ți-ar plăcea să petreci o zi întreagă cu mine? Și dacă îmi zâmbesc înseamnă că mă merit!

Întrebare: 3 cărți care ți-au motivat parcursul?

Răspuns: 3 cărți? Am citit bine? Sau 6x3 de câte 3 ori? Ți-am zis ca am terminat o facultate tehnica, deci fac mereu calcule 😂😂. O să-ți spun o întâmplare haioasă. Când eram adolescentă nu citeam cărți. Sora mea mai mare citea foarte mult și îi plăcea să comenteze/povestească. Iar eu eram un bun ascultător. Și atunci, de ce să mă mai obosesc eu? Cunoșteam toate cărțile citite de ea. Cu tot cu comentarii. Mai târziu, când am început și eu să citesc, citeam câte 3 cărți în același timp. Voiam sa recuperez 😀.

Asadar, cele 3 carti:

· Secretul libertății. Diavolul păcălit, Napolen Hill. O carte care mi-a readus încrederea în mine și m-a ajutat să depășesc un moment delicat din viața mea. Practic citind această carte, am acceptat că este momentul să fac o schimbare în viața mea.

· Maria, cea mai strălucită educatoare din istorie, Augusto Cury. Această carte m-a ajutat să mă redefinesc ca mamă.

· Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine, Lise Bourbeau. O carte care m-a ajutat să mă înțeleg, să mă accept și să fiu blândă cu mine. Să învăț să mă iubesc așa cum sunt.

Bineînțeles că mai sunt și altele care mi-au adus un aport mai mic sau mai mare în parcursul vieții, însă acestea au fost cumva ca o scânteie ce au aprins lumini. (...).

Întrebare: Familia sau/și cariera? Scopul și libertatea de a fi?

Răspuns: Pentru mine familia a însemnat întotdeauna copiii. Mai întâi fiica, Cezara, apoi Gabriel, diferența dintre ei fiind 21 de ani. Mereu mi-am spus că eu sunt mama dedicată. Însă în paralel mi-am făcut și o carieră profesională. Este foarte greu să faci asta atunci când te bazezi doar pe tine. Se spune că este bine să ai pe cineva lângă tine care să te susțină. Părinții mei au vrut să-mi fie alături, însă eu m-am îndepărtat de ei, mutându-mă la Bucuresti în 2000. Evident că au fost și alți susținători pe parcursul vieții mele, însă intrau și ieșeau din viața mea. Familia mea a fost mai tot timpul formată din 2 persoane, eu și copilul. Mai întâi eu și fiica mea, apoi eu și fiul meu. Tatăl fiicei mele era mai mult plecat din țară, până când am decis să divorțez. Eu însă mi-am văzut de cariera mea profesională. Pe vremea aceea lucram în asigurări. Și am fost cel mai bun agent de asigurări din țară. Și în același timp mă asiguram permanent că fiica mea avea tot ce-i trebuie, inclusiv iubirea mea necondiționată. Apoi am schimbat domeniul, începând o carieră profesională în sistemul bancar. Și am început o noua relație, din care a rezultat Gabriel. Profesional am evoluat foarte frumos, urcând ierarhic. Însă personal din nou am eșuat. Parcă dădusem copy/paste la viața personală. Alt bărbat, alt copil, alt job, aceeași femeie.

În prezent, familia mea este completă: doi copii reușiți (copilul mare, copilul mic, cum îmi place mie să zic), două nepoțele (n.a.: la momentul prezent am deja 3 nepoțele), un ginere și doi cuscrii. Mama este mult prea departe, tata nu mai este (însă sunt sigură că mă veghează de acolo de sus și mă apără atunci când îmi este mai greu, la fel ca și bunica), iar fratele și surorile mele au fiecare rostul lor.

Despre carieră nu mai este cazul să vorbesc. Mă bucur că am descoperit puterea și bucuria de a dărui. Particip la diverse progame de voluntariat, în special legate de copii. Iar despre scopul si libertatea de a fi, mă bucur în fiecare zi de tot ce întâlnesc, mă bucur de când mă trezesc și privesc pe fereastră cerul, soarele, natura. Iar seara împreună cu Gabriel ne spunem lista de recunoștințe și mulțumim Divinității pentru toate binecuvântările.

Scopul și bucuria mea de a fi este momentul când ne întâlnim cu toată familia. Îmi privesc cei doi copii, Cezara (182 cm) și Gabriel (150 cm), iar eu la mijloc (165 cm) și îmi dau lacrimile de bucurie. De data asta pot să plâng liniștită, pentru că asta este fericire pură.

Întrebare:  Ce te entuziasmează în viața de zi cu zi, ce te ține antrenată, plină de resurse?

Răspuns: Bineînțeles copiii. Amândoi în egala măsură. De obicei, copiii își aleg ca modele părinții. Ei bine, eu sunt atipică. Modelul meu în viață este fiica mea. Eu am crescut și am evoluat odată cu ea. Eram atât de tânără atunci când am născut-o, habar nu aveam ce mi se întâmplă. Însă eram atât de fericită. Fericită sunt și acum. Și mai bogată, cu 5 copii. Gabriel a venit la mine în viață când femeile se pregatesc să intre la menopauză. Pentru mine a fost un dar de la Dumnezeu. (…)

Ei bine, aici este izvorul meu de energie, resursa mea. Copiii! Ei au dat un sens vieții mele! Bineînțeles că îi apreciez și pe tații lor, pentru că alături de ei am adus pe lume cele două minuni. Însă copiii sunt darul lui Dumnezeu către mine. Și i-am primit la început de viața reproductivă și la sfârșit. Primul și ultimul. După Gabriel am intrat la menopauză.

Fiica mea mă uimește în fiecare zi. De la ea învăț atât de multe, ca și cum abia am intrat în lumea asta. Și vine din urmă, cu pași repezi, Gabriel. El are o inteligență care uneori mă depășește. Și mereu sunt nevoită să fiu cu un pas înaintea lui. Să citesc mai mult, să merg la cursuri, conferințe, emisiuni. Permanent trebuie să mă informez, ca să pot ține pasul cu el. Pentru că știe atât de multe și se upgradează așa de repede, că ce știam eu ieri, azi nu mai este valabil pentru el.

Tot datorită celor doi copii eu m-am apucat de sport la 50 de ani. Alerg, particip la competiții. Ei vin cu mine, mă susțin, alergăm împreună. Mergem împreună în drumeții, vacanțe, evenimente.

- va urma -

Povești despre OAMENI

 Astăzi despre OLIWER DOBRE (maestru de karate)

-      - Jurnalul unei femei mature -

De-a lungul vieții am întâlnit OAMENI de omenie, aceia care apar de nicăieri și îți schimbă viata în bine!

Martie - aprilie 2020

Erau acele zile când totul înghețase dintr-un motiv atât de mic, care a zdruncinat o lume întreagă. Eram blocați în case, parcă condamnați la închisoare pe viață sau nu se știe pentru câtă vreme.

Atunci prinși în această nebunie, fiecare a fost nevoit să se descurce cum poate. Atunci au ieșit la suprafață lucruri urâte sau din contra, unii chiar au găsit partea bună din toată această nebunie.

După două săptămâni de panică și multă confuzie, am decis să fac ceva util. Și am intrat online ca să găsesc orice activitate ce mi-ar fi distras atenția de la nebunia în care eram cu toți. Atunci l-am cunoscut pe Oliwer Dobre (Oli, cum îi spun prietenii, iar el are mulți prieteni).

Aș putea scrie despre el multe pagini, despre cum a devenit el campion, despre participările lui la concursuri, despre clubul de karate pe care îl coordonează, despre multele medalii pe care le-a câștigat de-a lungul timpului și despre cum ne-a reprezentat țara cu mare cinste la concursuri internaționale. Însă acestea sunt date tehnice, evident sunt de luat în seama. Dar dincolo de acestea se află OMUL.

În acele zile, săptămâni de panică și frustrări de a fi privați de libertatea de mișcare, Oli ne-a adus în case o rază de bucurie. A început într-o joacă orele de karate, cu multe glume, cu distracție, în fiecare zi la 12.00. Nici măcar nu îmi dădeam seama cât de intensiv se lucrează pentru că totul era o mare distracție, dar după antrenamente aveam mereu febra musculară. Și cu toate astea antrenamentele m-au ținut în formă fizică și psihică.

Nu am avut ocazia să ne vedem fizic, însă vorbeam de multe ori la telefon. Pentru că Oli este genul de OM care apare de nicăieri și îti schimbă viața în bine (așa cum îmi place mie să spun!).

01 octombrie 2022

Complex sportiv national „Lia Manoliu”, ora 19,00. Primul meu antrenament de karate (fizic).

Sunt puțin în urmă cu mișcarea fizică, am rămas în urmă și cu antrenamentele de alergare (am avut câteva probleme de sănătate, care se tot repetă și cu greu reușesc să mă mobilizez), dar mi-am luat inima în dinți. Am dus multă muncă de lămurire cu copilul din dotare, care s-a lăsat cu greu convins să-și lase telefonul pentru un antrenament de karate, motivând că știe el cum e treaba cu karate că a mai făcut și că este „boring”. Na, acuma, convinge un preadolescent că Oli este altceva decât știe el. În fine, cu greu am reușit să-l urnesc. Am plecat spre sala de karate de la stadionul Lia Manoliu. Am ajuns cu mici peripeții. Eram emoționată din două motive: unul, că în sfârșit întâlnesc maestrul de karate, și doi, că îmi doream ca lui Gabi (copilul) să-i placă antrenamentul și să-și dorească să mai vină. Ulterior mi-am dat seama că aici nu mai depindea de mine, ci doar de măiestria antrenorului, adică Oli, și de modul de conectare al copilului cu maestru.

Și iată că s-a și dovedit că într-adevăr este maestru, nu numai la karate, ci și la inspirație pentru copii. Pentru că Oli știe să-i facă pe copii să iubească acest sport, totul se petrece doar în joacă. Și nu ai cum să nu iubești așa ceva, adică să te joci. Nici măcar nu îți dai seama când ai ajuns să faci mișcările din ce în ce mai bine. Și nu este vorba doar despre sport sau despre mișcare, ci este vorba despre a iubi viața. Despre a te conecta cu tine, de a-ți simți corpul, de a te distra, de a fi o echipă. Iar toate acestea sunt coordonate de Oli. Și în cele aproape două ore de antrenament (pe care nici măcar nu le-am simțit cum au trecut), el a fost peste tot, printre copii, vorbind cu fiecare, spunându-le pe nume. La antrenamente vin copii mici începând de la 3 ani și până la copii mai mari (+14).

Să vă spun că eu eram cel mai mare „copil” din sală? Cred că este inutil. Acum oricum am comis-o, trecând la categoria de începători. Evident că nu eram în stare să-mi coordonez mișcările, am obosit în timpul încălzirii, însă tot ce am simțit de-a lungul antrenamentului a fost doar o stare de bine care a crescut maxim până la final.

Iar bonusul a fost declarația lui Gabi: ”chiar îmi place de Oli! Este foarte distractiv! Și m-am simțit bine!”. Dar el nici măcar nu a realizat că a facut un antrenament complet de karate.

Dacă toți antrenorii de diverse sporturi ar putea împrumuta modelul de la Oli, sunt convinsă că ar fi mult mai mulți copii dornici să lase device-urile și să facă mai mult sport. Însă pe lângă modul plăcut de a face lucrurile totuși se muncește mult la antrenamente, în grupă sunt și copii campioni, participanți la concursuri, unde chiar iau premii.

Știu că nu voi deveni campioană la karate și nici măcar nu intenționez asta (pentru mine tot alergatul este pasiunea mea), dar cu siuranță voi merge săptămânal la antrenamente. Pentru că este exact ce aveam nevoie pentru corp, suflet, stare de bine și restabilirea echilibrului interior. Și cu siguranță voi primi ca bonus consolidarea sănătății fizice și psihice.

Mulțumesc, Oli, pentru antrenament! (Oss)