Pasiune sau doar bucuria unui copil?

- Jurnalul unei femei mature -

 Final de noiembrie 2022

Dragă prietenă,

Probabil că ți-am mai povestit asta, însă acum pentru mine are altă semnificație și m-am gândit să împărtășesc și cu tine.

Când eram adolescentă mama mi-a povestit că atunci când eram mică, aveam în jur de 5 ani, de câte ori eram întrebată ce vreau să mă fac când voi fi mare, eu răspundeam: bucătăreasă.

Mama își pițigăia glasul și își țuguia buzele ca un copil, încercând să mă imite. Și întotdeauna când îmi povestea asta încheia cu: „îmi venea să te strâng de gât, nu alta”.

Frații mei spuneau: învățătoare, sora mai mare, sau director, fratele mai mic. Iar eu eram rușinea familiei.

Nu știu de ce îmi doream cu atâta pasiune să devin bucătăreasă? Poate pentru că până la 6 ani am fost crescută de bunica mea din partea mamei și am stat pe lângă ea, prin bucătărie.

Am văzut cum frământa pâinea și eram fascinată să-mi bag mânuțele în coca moale și fină, care se mula după degețelele mele firave. Mă fascina cum din mâinile ei, ale bunicii, ieșeau rând pe rând colacii numiți după morții din neam și ”drept de Dumnezeu”, care înțelesesem eu, era supremul. Apoi priveam cu ochișorii mari și cu sufletul la gură cum din lemnele arse în cuptorul de cărămidă se făcea o mare grămadă de jar, pe care bunica îl învârtea peste tot pe vatră. Explicându-mi că trebuie să fiu atentă că așa se arde vatra bine și ies colacii rumeni și copți la mijloc.

Apoi trăgea cu vătraiul tot jarul afară din cuptor și curăța bine vatra, unde alinia cu grijă, unul câte unul, colăceii. Parcă erau soldați. Îi priveam până când dispăreau în întunericul cuptorului arzând, acoperiți apoi de o tablă mare și grea, împinsă bine cu un lemn gros la gura cuptorului.

Și așa, așezată pe scăunel, îmi puneam mânuțele la bărbie și așteptam cuminte.

Bunica își făcea de lucru cu alte bunătăți. O oală mare de pământ, plină ochi, fierbea înfiptă în mijlocul jarului scos din cuptor. Nu știu ce era acolo, însă mirosea atât de bine, că îmi lăsa gura apă.

După un timp, bunica deschidea ușa cuptorului și mai rotea colăceii, care deja prinseseră ușor culoare aurie. Nu știu de unde știa bunica că e timpul să-i miște, că nu avea ceas. Însă niciodată nu dădea greș.

Apoi venea momentul final, care pentru mine era încununarea a tot ce se petrecuse: scoaterea colacilor din cuptor.

Mirosul de pâine coaptă era apanajul tuturor: făina albă cernută în căpistere, maiaua crescută și înmulțită, frământărea aluatului, dospitul și împărțitul în bucăți din care ieșeau ca prin magie colacii, închinați cu pristolnicul de marmură.

Mă uitam și strigam de bucurie când vedeam colacii rumeniți, pe care bunica îi lua cu grijă, pe fiecare în parte și îi bătea ușor, îi scutura de cenușă, apoi îi ștergea cu un ștergar curat și îi punea la răcit.

Atunci auzeam cum pocnesc. Cântau precum greierii vara în grădină.

Aceasta este una dintre cele mai frumoase amintiri din copilăria mea.

Întâmplarea a făcut ca în prezentul meu să mă regăsesc tot pe un tărâm asemănător ca în copilărie.

Este locul unde timpul se măsoară în prăjituri, torturi, zâmbete și multă dragoste.

Dar nu orice fel de prăjituri. Ci din acelea pregătite cu fructe, nuci, fără lapte, fără ouă, din drag de ființe vii și drag de natură. Delicioase de te lingi pe degețele și mai ceri o porție, că deh, parcă nu e de ajuns ca să înțelegi bucuria doar dintr-o singură felie de tort.

Și nu orice fel de dragoste. Dragoste de viață, de creație, de a te regăsi în tot pe ce pui mâna.

Iar în laboratorul de prăjituri totul capătă forme de iubire, venite din inimă și modelate cu bucurie printre degetele subțiri și pline de dar.

Uneori văd praf magic suflat pe torturi, din care ies decorurile frumos măiestrite, cu personaje drăgălașe, pisicuțe, unicorni, cățeluși, trenuleț, avioane, norișori, curcubeu și câte și mai câte.

Pe torturi se desenează povești și acestea se duc mai departe, spre degustare, copiilor care se bucură cu o inocentă veselie și apoi poartă în suflet fiecare poveste desenată.

Ce cale mai frumoasă de a transmite iubirea și dragostea de viață?

Din inimile unor femei creatoare, prin torturi și prăjituri, direct spre inimile copiilor năzdrăvani și dornici de a crește mari.

Aici am poposit și eu, preț de o viață. Venită din copilăria mea, cu pâine caldă și aurie, direct printre torturi cu povești.

Nu mai măsor timpul, pentru că, așa cum spuneam, aici timpul nu există. Doar bucurie și dragoste de viață.

(Mulțumesc Prajitură din Natură pentru prezentul meu de A FI și pozele cu torturi)