Pasiune sau doar bucuria unui copil?

- Jurnalul unei femei mature -

 Final de noiembrie 2022

Dragă prietenă,

Probabil că ți-am mai povestit asta, însă acum pentru mine are altă semnificație și m-am gândit să împărtășesc și cu tine.

Când eram adolescentă mama mi-a povestit că atunci când eram mică, aveam în jur de 5 ani, de câte ori eram întrebată ce vreau să mă fac când voi fi mare, eu răspundeam: bucătăreasă.

Mama își pițigăia glasul și își țuguia buzele ca un copil, încercând să mă imite. Și întotdeauna când îmi povestea asta încheia cu: „îmi venea să te strâng de gât, nu alta”.

Frații mei spuneau: învățătoare, sora mai mare, sau director, fratele mai mic. Iar eu eram rușinea familiei.

Nu știu de ce îmi doream cu atâta pasiune să devin bucătăreasă? Poate pentru că până la 6 ani am fost crescută de bunica mea din partea mamei și am stat pe lângă ea, prin bucătărie.

Am văzut cum frământa pâinea și eram fascinată să-mi bag mânuțele în coca moale și fină, care se mula după degețelele mele firave. Mă fascina cum din mâinile ei, ale bunicii, ieșeau rând pe rând colacii numiți după morții din neam și ”drept de Dumnezeu”, care înțelesesem eu, era supremul. Apoi priveam cu ochișorii mari și cu sufletul la gură cum din lemnele arse în cuptorul de cărămidă se făcea o mare grămadă de jar, pe care bunica îl învârtea peste tot pe vatră. Explicându-mi că trebuie să fiu atentă că așa se arde vatra bine și ies colacii rumeni și copți la mijloc.

Apoi trăgea cu vătraiul tot jarul afară din cuptor și curăța bine vatra, unde alinia cu grijă, unul câte unul, colăceii. Parcă erau soldați. Îi priveam până când dispăreau în întunericul cuptorului arzând, acoperiți apoi de o tablă mare și grea, împinsă bine cu un lemn gros la gura cuptorului.

Și așa, așezată pe scăunel, îmi puneam mânuțele la bărbie și așteptam cuminte.

Bunica își făcea de lucru cu alte bunătăți. O oală mare de pământ, plină ochi, fierbea înfiptă în mijlocul jarului scos din cuptor. Nu știu ce era acolo, însă mirosea atât de bine, că îmi lăsa gura apă.

După un timp, bunica deschidea ușa cuptorului și mai rotea colăceii, care deja prinseseră ușor culoare aurie. Nu știu de unde știa bunica că e timpul să-i miște, că nu avea ceas. Însă niciodată nu dădea greș.

Apoi venea momentul final, care pentru mine era încununarea a tot ce se petrecuse: scoaterea colacilor din cuptor.

Mirosul de pâine coaptă era apanajul tuturor: făina albă cernută în căpistere, maiaua crescută și înmulțită, frământărea aluatului, dospitul și împărțitul în bucăți din care ieșeau ca prin magie colacii, închinați cu pristolnicul de marmură.

Mă uitam și strigam de bucurie când vedeam colacii rumeniți, pe care bunica îi lua cu grijă, pe fiecare în parte și îi bătea ușor, îi scutura de cenușă, apoi îi ștergea cu un ștergar curat și îi punea la răcit.

Atunci auzeam cum pocnesc. Cântau precum greierii vara în grădină.

Aceasta este una dintre cele mai frumoase amintiri din copilăria mea.

Întâmplarea a făcut ca în prezentul meu să mă regăsesc tot pe un tărâm asemănător ca în copilărie.

Este locul unde timpul se măsoară în prăjituri, torturi, zâmbete și multă dragoste.

Dar nu orice fel de prăjituri. Ci din acelea pregătite cu fructe, nuci, fără lapte, fără ouă, din drag de ființe vii și drag de natură. Delicioase de te lingi pe degețele și mai ceri o porție, că deh, parcă nu e de ajuns ca să înțelegi bucuria doar dintr-o singură felie de tort.

Și nu orice fel de dragoste. Dragoste de viață, de creație, de a te regăsi în tot pe ce pui mâna.

Iar în laboratorul de prăjituri totul capătă forme de iubire, venite din inimă și modelate cu bucurie printre degetele subțiri și pline de dar.

Uneori văd praf magic suflat pe torturi, din care ies decorurile frumos măiestrite, cu personaje drăgălașe, pisicuțe, unicorni, cățeluși, trenuleț, avioane, norișori, curcubeu și câte și mai câte.

Pe torturi se desenează povești și acestea se duc mai departe, spre degustare, copiilor care se bucură cu o inocentă veselie și apoi poartă în suflet fiecare poveste desenată.

Ce cale mai frumoasă de a transmite iubirea și dragostea de viață?

Din inimile unor femei creatoare, prin torturi și prăjituri, direct spre inimile copiilor năzdrăvani și dornici de a crește mari.

Aici am poposit și eu, preț de o viață. Venită din copilăria mea, cu pâine caldă și aurie, direct printre torturi cu povești.

Nu mai măsor timpul, pentru că, așa cum spuneam, aici timpul nu există. Doar bucurie și dragoste de viață.

(Mulțumesc Prajitură din Natură pentru prezentul meu de A FI și pozele cu torturi)

Mesajul unei mame din trecut pentru o mamă din prezent

Dragă mămică din 2001, ia-mă în brațe, pentru că vreau să plâng și să mă aperi!

- Jurnalul unei femei mature -

Toți avem o poveste și povestea fiecăruia este cea mai importantă și cel mai greu de digerat sau cea mai fantastică. Mereu mi-au plăcut copiii și mereu am avut ocazia să manifest acest fapt. Sunt mamă a doi copii, născuți la o diferență de 21 de ani, sfidând orice lege a vârstei. Pe amândoi copiii cumva am fost pusă în situația de a-i crește singură, dar nu pentru că nu au vrut tații lor să fie prezenți, ci pentru că eu mi-am asumat acest lucru.

Din 2016 am început să fac voluntariat și întâmplător sau nu am ales să lucrez cu copiii din centrele de plasament și after school social pentru copii proveniți din familii destabilizate. Ulterior am început să susțin workshopuri cu tema educație financiară tot pentru copii.

Dar nu despre asta vreau sa vă povestesc acum. Ci despre două întâmplări asemănătoare, la 20 de ani distanță, care pe mine m-au lăsat fără cuvinte.

Anul 2001. Abia mă mutasem de un an în capitală, împreună cu fiica mea. Povestea se petrece într-o școală din București. Fiica mea fusese primită de profesori destul de distant, punându-i-se o etichetă: tu ești fata din provincie! În timp ce copiii din clasă au primit-o cu mare bucurie, ba mai mult se înghesuiau care să stea în bancă cu colega cea nouă.

În acel an am participat la o ședință cu părinții, fiica mea avea 12 ani. Cea mai bună elevă din clasă, olimpică la istorie (locul I pe capitală). Iar eu eram mama ei. La acea ședință s-a adus în discuție situația unor elevi (copiii ”problemă”), doamna dirigintă expunând totul într-un mod neutru, fără a acuza, însă nominalizând elevii respectivi, la presiunea părinților.

Care a fost poziția părinților în această situație? Mai mulți au început să vocifereze, să acuze, să pună etichete. Unii dintre ei, plini de furie și ură, au cerut să fie aduși imediat în fața clasei cei trei elevi ”problemă” și să fie trași la răspundere. Eram mama unuia dintre elevii cei mai buni din clasă. Ar fi trebuit să fiu și eu la fel de vehementă. Însă eu am rămas fără cuvinte. În acel moment am avut toată compasiunea față de acei trei copii, care părea că aveau nevoie de puțină atenție, poate chiar să fie văzuți, apreciați, validați. Să simtă că sunt iubiți, nu respinși. Și bineînțeles față de mamele lor, care erau deja ”băgate în corzi” de întreaga clasă de părinți. Atunci am simțit că trebuie să vorbesc, să apăr acei copii, care erau puși la zid. Să apăr acele mame care poate erau deja depășite de situație, de tot ceea ce se întâmpla. Am întrebat pe toți părinții dacă ei se aud ce spun, dacă ei știu care este situația copiilor. Dacă ei, ca adulți, făcând greșeli după greșeli, ar fi puși în fața unui public numeros și arătați cu degetul și acuzați, cum s-ar simți?

Am rugat-o pe doamna dirigintă să îi responsabilizeze, să le dea diverse sarcini de care să răspundă. Pentru că eram conștientă că acești copii, indiferent de câte năzbâtii făceau, tot copii erau și chiar aveau nevoie de îndrumare. Dar nu prin pedeapsă, ci prin responsabilizare, cu blândețe și fermitate.

Atunci nu am știut că peste 20 de ani voi fi chiar eu în situația de a fi mamă a unui copil, considerat și etichetat de profesori ca fiind copil problemă. Atunci nu am știut că de fapt eu mă apăr pe mine din viitor.

Anul 2022. Peste 20 de ani. Tot la o școală din București. Aceeași mamă, dar alt copil. De data asta băiat. Tot de 12 ani. De data aceasta ultimul din clasa, ca note. Și deja cu eticheta pusă ca fiind unul dintre copiii problemă ai clasei. Și nu pentru că nu este un copil inteligent sau că ar avea probleme de învățare. Este un copil la fel ca toți ceilalți, dezvoltat cognitiv normal. Un copil autodidact, care a învățat singur multe lucruri, doar după tutorialele de pe youtube (să deseneze, engleză, fotbal, baschet, să danseze, psihologie, anatomie, jocuri de strategie și multe altele). Copil care în clasa a doua, fiind la after school, pentru că își termina repede temele și pentru că se plictisea a citit manualul de istorie de clasa a IV-a în două săptămâni și Harry Poter în alte 3 săptămâni și îi punea întrebări complicate de matematică profesoarei care îl supraveghea. Un copil care la 4 ani a întrebat-o pe educatoare dacă este greu să fii adult. Un copil care mă provoacă în discuții de spiritualitate și mă învață despre Dumnezeu (despre care atunci când era mic credea că este o planetă, iar acum spune că este o energie centrală din care a luat câte o bucățică și a pus în fiecare din noi, oamenii). Aș putea să mai adaug multe, însă sunt sigură că deja ați prins ideea. Și cu toate acestea, în clasa a I-a, doamna învățătoare mi-a spus că nu se  poate adapta și că are ADHD. Astfel am adus un consilier comportamental ca să-l urmărească în clasă (shadow). Consiliera după analiză mi-a spus că este foarte inteligent, doar că nu se potrivește cu adultul care se află în clasă (învățătoarea). Tot la 7 ani a susținut teste de IQ în cadrul centrului Gifted Education.

Ei bine, la finalul clasei a II-a, acest copil a fost victima unui incident de bullying, la ora de sport (7 elevi din clasa lui l-au umilit, iar el s-a apărat și i-a bătut pe toți, pentru că nici un profesor nu a fost acolo să ia atitudine, deși totul s-a petrecut în timpul orei de sport). După ce am făcut o scrisoare către grupul de școală (poate o voi face publică într-o zi această scrisoare), cerându-i doamnei învățătoare să rezolvăm această situație pentru a nu rămâne cu o impresie greșită despre școală, răspunsul doamnei a fost că nu face nici o ședință pentru așa ceva, pentru că nu i se pare important. În acel moment, am realizat că el a învățat că la școală se poate face bullying, pentru că nimeni nu ia atitudine. Și că fiecare își face singur dreptate.

L-am mutat din școala respectivă. Însă problemele au continuat. Eu nu zic că am cel mai ”cuminte” copil din lume. Și nici că este cel mai grozav. Dar am toată convingerea că nu este un copil ”problemă”. Dar din nefericire, deja are eticheta pusă. Deși nu este singurul din clasă care este năzdrăvan, și nici singurul care folosește înjurături, și nici singurul care vorbește în timpul orelor. Și multe alte lucruri despre care nu mai amintesc aici. Însă mereu mi se ”bagă pumnul în gură” spunându-mi-se că el este cel mai rău. Și evident că situația s-a perpetuat atât de mult, încât tot ce se întâmplă în clasă este din vina lui.

M-am simțit depășită de situație, am plâns în hohote, am râs isteric. Pentru că nu știam dacă nu cumva am înnebunit. Însă mi-am adus aminte de mama de acum 20 de ani, care a apărat trei copii năzdrăvani ce doar aveau nevoie de atenție.

Știu că nu pot schimba învățământul românesc. Probabil că sunt mulți care tot încearcă. Însă știu sigur că am un copil normal, nu un copil ”problemă”! Și știu că în situația mea mai sunt multe alte mame sau tați, care poate sunt confuzi, poate că își ceartă sau își pedepsesc copiii ca să se cumințească.

Oameni buni, creștem copii! Sunt ființe la fel ca noi! Oare de când am început noi, adulții să ne simțim în pericol din cauza unor copii?

Oare de când am început noi să credem că acești copii devin ”probleme” pentru noi?

Oare nu noi suntem cei care le hrănim creierele cu informație?

Oare nu noi le arătăm comportamente și folosim cuvinte?

Oare nu la noi ei văd ce se întâmplă și apoi copiază?

Copilul meu mereu mă întreba când era în clasa I-a: mami, de ce doamna învățătoare țipă la mine, apoi îmi zice că face asta pentru că mă iubește?

Cum aș putea să schimb această paradigmă din mintea lui, când el a învățat la 7 ani că asta este iubirea: țipete și urlete? Și câte alte grozăvii nu a mai învățat la școală. Pentru că eu știu ce l-am învățat acasă în cei 6 ani de educație părintească.

Dragă învățământule românesc de stat, ți-am adus un copil minunat în vârstă de 6 ani, iar tu l-ai transformat într-un copil ”problemă” în următorii 6 ani. Iar acum pentru toți profesorii tăi este un copil ”defect”. Eu ce să fac cu el acum? Unde să mă duc? Pentru că din nou profesorii tăi îl acuză că are ADHD. DE CE? Și tot profesorii tăi pe mine, ca mamă, mă acuză că sunt prea blândă și permisivă cu el și că nu-i aplic pedepse pentru a se cuminți. DE CE?

Dragă mămică din 2001, mămică de fetiță de 12 ani, ia-mă în brațe, pentru că vreau să plâng și să mă aperi. Să mai spui încă o dată ce ai spus atunci pentru acei trei copii. Poate vocea ta este mai puternică, pentru că tu ai o fiică de nota 10, olimpică. Și pe tine sigur te vor asculta. Și poate te vor auzi și profesorii copilului tău din prezent și se va schimba ceva... în bine!