Drumeție fără de sfârșit...

Jurnal de drumeție - 

Drumul Via Transilvanica (30 iulie 2024)

 În urmă cu câțiva ani am simțit că mă pierd pe mine și tot repetam asta la nesfârșit, iar cei din jur se uitau la mine ca la o ciudată, că nu înțelegeau ce spun, dar nici eu nu înțelegeam.

Când am pornit pe VT, unul dintre gândurile mele a fost să mă regăsesc, dar am înțeles că această căutare odată începută, este ca și cum te afunzi din ce în ce mai mult în căutări, urmând cărări nebănuite, cu urcușuri și coborâșuri, uneori în extaz de la deschiderea care se ivește în fața mea și desfășoară peisaje de-mi taie respirația, alteori în agonie când tot urc spre un luminiș ce pare tot mai departe.
Ei bine, totul pare că este fără de sfârșit... 

 

Cum a început această drumeție?

Mai exact, prin anul 2019, în mintea mea încolțea un gând, o idee, un vis!

Era anul în care participasem la mai multe competiții, adunând și medalii de top, eram deja prinsă în valul de bucurie că pot face orice. Și eram atât de entuziasmată încât aș fi putut străbate pe jos toată țara, dacă mă hotăram să o fac…

Și totuși atunci nu am făcut-o. Am calculat, am scris, am planificat, am analizat. Am vorbit cu câteva persoane. Am pus numele proiectului: România în pas de maraton. Cu gândul că în fiecare zi voi alerga un maraton, până dau un tur de țară. Îmi doream tare mult să-mi cunosc țara la pas.

În anul acela, prietena mea cea mai bună, Luciana, care mă susținea moral în toate competițiile, și știa despre gândul meu cel nebunesc, mi-a trimis un link. Și așa am aflat că Tibi și Alin Ușeriu, alături de fundația Tășuleasa Social, au început să construiască drumul Via Transilvanica. În miciimea mea, am simțit că cineva a fost mai puternic decât mine. M-am simțit trădată de mine, incapabilă să pot face singură un asemenea drum, ceea ce era și adevărat doar că eu nu puteam accepta neputința mea.

Anii au trecut și gândul a rămas undeva în subconștient, urmărind an de an cum drumul VT prindea contur. Iar când a fost finalizat (2022), gândul din subconștient a ieșit la suprafață. Venise momentul să pornesc în marea aventură. Doar că nu am făcut-o nici atunci. Au mai trecut luni de zile, timp în care doar citeam povești ale oamenilor care s-au încumetat să parcurgă acest drum, fie el și pe bucăți.

Abia spre finalul anului 2023 am prins curaj să dau glas gândului meu. Mai exact prin noiembrie, când pe grupul VT dedicat (pe FB), oamenii își exprimau dorința de a parcurge această călătorie.

Atunci am pus intenția mea de a parcurge tot VT în anul 2024, cu  startul la 1 august. Și câteva persoane mi-au trimis mesaje de a mă însoți, deși inițial eu aveam în minte gândul de a parcurge singură tot traseul. Era după 7 noiembrie, când tocmai fusesem într-o drumeție pe Piatra Craiului la Zăplaz. Și cumva prinsesem curaj de a face tot traseul singură.

Și totuși, m-am bucurat când o femeie din grup mi-a scris că ar vrea să vină și ea cu mine, dacă eu sunt de acord.

Și de aici a început călătoria noastră. Asta se întâmpla la final de noiembrie 2023.

 ***

... au urmat luni de pregătire, antrenamente aproape zilnic. Liste, studiat și citit ghidul VT de mai multe ori, urmărit postările de pe grupul dedicat. Și multe altele, ce ne ajutau la marea noastră aventură.

Și pentru că sunt o persoană analitică și funcționez pe planificări, bineînțeles că mi-am făcut inclusiv un tabel pe zile, luni, numerotând zilele pe care deja le-am parcurs cu antrenamentele și zilele care au mai rămas până la aventura mea. Ca să-mi fie ușor de monitorizat am notat cu A antrenamentele și câte zile de antrenamente parcurgeam și cu VT - Via Transilvanica pentru a știi câte zile mai am până la start.

De ce am ales să fac această călătorie?

Sunt atâtea de spus. Aș putea face o listă lungă. Dar mă opresc la câteva:

• pentru că vreau să simt și să trăiesc pământul unde m-am născut.

• Pentru că vreau să fiu eu cu mine o perioadă și să mă înțeleg, să-mi găsesc sensul vieții.

• pentru că îmi plac atât de mult călătoriile, drumețiile, astfel încât VT este o cale atât de bună pentru a-mi împlini acest vis!

Dacă am emoții?

Bineînțeles că am! Nu știu ce mă așteaptă de-a lungul drumului. Deși sunt în România, totuși merg pe drumuri sălbatice, necunoscute. Voi întâlni oameni străini, animale domestice și poate sălbatice (sau poate voi fi protejată să nu întâlnesc).

25 martie 2024 (A123/127 VT)

(...)  

Astăzi nu am reușit să mă mobilizez să ies la plimbarea zilnică. Afară ploua, iar eu am simțit să stau, să mai lenevesc în pat până la 8.00. Azi noapte am dormit vreo 10 ore. Cred că aveam nevoie de un somn zdravăn, mai ales că în ultima perioadă am fost extrem de solicitată. Mai mult psihic, mental, am tot pus presiune pe mine.

Iar acum mă întrebam dacă sunt pregătită pentru VT?

Fizic? mai am mult de antrenat… Să pot rezista zile în șir de mers sute de km, cu rucsacul în spate și dormit la cort în fiecare noapte.

Sunt o femeie de oraș! Știu asta. Se simte în fiecare gest, comportament, mod de a mișca lucrurile. Dar asta nu mă oprește să fac VT. Din nou conștientizez că va fi o mare provocare pentru mine, că îmi voi împinge limitele la extrem. Însă mă pregătesc cât pot eu de bine să întâmpin orice rezistență a minții.

Pentru că mintea poate să mă saboteze și să spună că nu este posibil, că are ea grijă de mine, să mă gândesc că este mai bine la căldurică, într-un pat moale, să mă trezesc la orice oră vreau, să ies la plimbare la orice oră poftesc. Să nu renunț la tabieturile mele, că uite cât de liniștit este totul. De ce să stric eu această armonie în care sunt acum? Unde să mă duc eu în necunoscut? Undeva unde nici măcar nu știu ce mă așteaptă, poate sunt și pericole, poate va ploua și nu am unde să campez cortul. Poate nu-mi ajung banii pentru mâncare? Poate va fi prea cald și nu voi face față? Poate mă vor pișca insecte și mă voi irita pe piele…

Și câte nu poate zice mintea…

Iar eu ce să fac? Să o ascult?

Sau să-i zic așa: da, știu ce spui! Și probabil că tu ai dreptate, în felul tău! Dar uite, de data asta vreau să încerc altceva. Eu îți mulțumesc pentru toată grija ta și că mi-ai amintit toate astea. Probabil că mai ai multe de spus. Dar stai tu liniștită acolo! Că eu mă descurc!

Simt că Dumnezeu are grijă de mine. Mi-a trimis doi oameni care mă susțin.

Pe de o parte este E., care va fi partenera mea de călătorie. Ea zice mereu că ea este binecuvântată. Că Dumnezeu m-a trimis în calea ei. Dar ea nu știe ce vorbește. Că de fapt este tocmai invers. Ea este o femeie de la țară, născută la Tg Jiu. Iar acum are o casă pe lângă Tg Jiu, în natură. Muncește zilnic, face antrenamente pe dealuri, prin păduri. Face tot felul de munci prin curte. Simte și trăiește natura.

De aceea zic: eu sunt cea binecuvântată că Dumnezeu mi-a trimis-o în cale. Cunoaște atât de multe despre natură, despre plantele și animalele din mediul rural. Eu oare cum aș putea să mă descurc fără un astfel de ghid valoros?

A doua persoană trimisă în calea mea este C. El este sportiv, ciclist profesionist. Are la activ o grămadă de km rulați cu bicicleta, curse făcute în diverse locuri. Turul României făcut pe bicicletă, obișnuit cu supraviețuirea în situații limită. Un pasionat de munte, merge mereu în natură, la pescuit cu cortul. Știe foarte multe despre natură, despre campare, despre la ce ar mai putea să se aștepte. El pornește pe VT cu câteva zile înaintea noastră, astfel încât chiar este ca o busolă pentru noi.

(...)

06 mai 2024 (A165/VT85)

Întotdeauna mi-am dorit să călătoresc. Mult și în locuri noi, mai ales în mijlocul naturii. Întotdeauna când călătoream cu trenul îmi plăcea să stau cu ochii pierduți în peisajele care se derulau și să țes povești din imaginile care veneau și se pierdeau odată cu trenul care aluneca pe șinele de fier. Ca să-mi satisfac această pasiune am făcut mici drumeții prin munții din țara noastră. Dar parcă nu era suficient. De fiecare dată simțeam că vreau mai mult.

Și iată că acest ”mai mult” a venit. Cu o drumeție. Și nu cu o drumeție oarecare, ci cu una de 1400 km.

(...)

18.05.2024 (A177/VT73)

Timpul se scurge parcă din ce în ce mai rapid acum. Și simt aerul de drumeție din ce în ce mai puternic.

Această mini echipă de 3 curajoși (eu, E. si C.) s-a format în mod firesc, prin păstrarea conexiunii online. Deși pornim separat (C. cu 3-4 zile înaintea noastră), noi două la 1 august, totuși suntem conectați online și ținem aproape. Aproape zilnic vorbim despre drumeție, despre ce mai punem în bagaje, despre ce am putea să găsim de-a lungul drumului.

(...)

16 iunie 2024

(...)

Oare VT va reuși să mă ajute să văd atât de clar robotismul în care lâncezesc și din care nu pot ieși. Acea rotiță pe care ne tot învârtim ca hamsterii și din care nu ne desprindem decât foarte puțin, uneori, pentru ca apoi să ne reîntoarcem tot la ea.

Sunt o femeie activă, dinamică, nu e ca și cum îmi pun fundul în mașină și stau cu orele în trafic pentru a ajunge din punctul A în punctul B. Mereu aleg alternativa de a străbate pe jos diverse porțiuni de drum, acolo unde o pot face. Și merg destul de rapid.

Nu am reușit antrenamente dimineața la 5, într-o disciplină zilnică. Dar în tot haosul în care sunt, am făcut zilnic mulți pași.

Pregătirea mentală, așa cum spuneam, este un pion important în drumeția VT.

Să pot ca în fiecare dimineață să mă ridic, să-mi strâng cortul, să pun rucsacul în spate, și oricâți km am străbătut cu o zi înainte să mai adaug încă puțin în ziua respectivă este cu adevărat o mare provocare pentru mine.

(...)

11 iulie 2024 (AMR 19 zile)

Și mai puțin…

De acum fiecare zi parcă zboară.

Ultimele pregătiri, ultimele detalii. De fapt nu mai fac nimic. Am luat și rucsacul, Am ales să-mi iau saltea, apoi am făcut proba cu rucsacul plin, să văd cât de greu este. Am luat și biletele de tren. Și gata, putem porni.

Căldură, caniculă, parcă totul s-a dilatat, totul a înnebunit… 

(...)

29 iulie 2024 (AMR 24 de ore până la START)

Astăzi a fost o zi plina de emoții. Ziua adolescentului meu. Multe de făcut: depunerea actelor pentru buletin 14 ani. Au venit și fetele la noi, Cezara și zânuțele, să-l serbam pe Gabriel. Și să ne îmbrățișăm înainte de plecare. Nepoțelele erau entuziasmate și îmi tot puneau întrebări despre drum. Cât durează, cum se desfășoară. Și când ne mai vedem. Erau entuziasmate de ce urma să facă bunica lor, dar în același timp erau și un pic triste ca nu ne mai vedem 40 de zile.

La ora 13 întâlnirea cu E., la autogară. În sfârșit ne-am cunoscut real. A fost ca și cum ne știam de o viață. Am revenit acasă unde am făcut și desfăcut rucsacii de 2 ori, probat, îmbrăcat, aranjat. Tot simțeam că e prea mult, prea greu. Deși eu cântărisem rucsacul cu câteva zile înainte și avea aproximativ 8.5 kg, totuși mi se părea greu. Bine așezat, strâns curele conform instrucțiuni părea mai ușor. Dar aveam emoții că nu voi reuși să-l car toată distanța. 

***

Mi-am propus să plec în această drumeție cu minimul necesar (obiecte inclusiv vestimentare, cât și financiar). Este o provocare pentru mine și un test pentru a înțelege cum să trăiesc simplu și sărac fizic, dar bogat sufletește.

Nici măcar nu știu ce voi afla de-a lungul drumului, dar îmi voi lăsa inima deschisă pentru a primi tot ce mi se dă, fără ca eu să cer ceva.

Plec fără așteptări, fără promisiuni către mine. Doar cu o asumare a tot ce voi întâmpina, cu puterea și curajul de a-mi asuma orice eșec, orice provocare, orice nu voi putea reuși.

Doresc ca în cele 40 de zile parcurse să mă bucur de toată călătoria, să trăiesc fiecare pas făcut și să asimilez fiecare peisaj întâlnit.

Înțeleg și îmi asum faptul că modul de a vedea viața se va schimba complet la finalul celor 40 de zile. Înțeleg și îmi asum că eu mă voi transforma, total sau parțial, la finalul celor 40 de zile.

Este o declarație publică, pentru că îmi asum că la finalul drumeției, acest jurnal se va înșira pe paginile unei cărți și orice cititor va avea acces și se va putea bucura de parcurgerea cărții.

  

Via Transilvanica, 31 iulie 2024 - începutul drumeției - Mănăstirea Putna

 

CAMINO Marea Neagră

 Un vis împlinit într-o zi de toamnă, la echinocțiu

- Jurnal de alergător -

Acest vis a început într-o zi de vară, pe când eram într-o mică vacanță.

Unde anume puteam fi mai exact decât evident pe o plajă de la Constanța. Și tocmai rămăsesem câteva zile în plus doar pentru a participa la ziua Marinei, în premieră pentru mine. Dar câte nu face omul în premieră.

Așa cum vă spuneam după 50+ mi-am propus să fac în fiecare an ceva nou, ceva care să mă facă să exclam: wow! Și Camino era pe lista mea. Dar nu Camino de România, ci El Camino de Santiago, din Spania. Și de ceva ani mă tot documentam, dar totul rămăsese la stadiul de documentare pe hârtie.

Și iată-mă, împreună cu o prietenă, Adina (din Oradea), amândouă la mare în această vacanță. Iar ea a zis: hai să facem Camino Marea Neagră. Iar eu scurt: hai!
Și ca să zic așa, cele mai de succes evenimente se nasc pe un șervețel de hârtie, spuse în glumă, dar bine gândite. Și pentru că eu am avertizat-o că în septembrie deja aveam 2 evenimente sportive, iar la unul dintre acestea eram chiar organizator, ea s-a uitat în calendar și a zis: 22, 23, 24 septembrie. Că uite ce bine sună. Însă nici una dintre noi nu s-a uitat ce se întâmplă în acel weekend, și anume echinocțiu de toamnă. Adică data a fost aleasă intuitiv și totul din acel moment a curs atât de firesc, așa cum este bine să fie la toate evenimentele făcute din inimă.

Pentru că eu aveam deja 3 evenimente sportive la activ organizate (crosul pentru copii), cu ceva experiență în alergare (mai mult pe anduranță, decât viteză), mi-am asumat acest rol din plin. Și anume: am studiat traseul, am făcut liste cu necesar de alimente, apă, vestimentație, încălțăminte, vremea și multele altele pe care le-am luat în calcul pentru o călătorie fără peripeții.

Ca să o scurtez, am creat evenimentul online. De asta s-a ocupat Adina. Și am început promovarea pe social media. A fost neașteptat câtă lume îmi scria că și-ar dori să participe, dar din varii motive nu puteau ajunge acum și mă rugau să-i țin la curent pentru următoarea ediție.

Partea frumoasă și neașteptată a fost când au început oamenii să îmi propună sponsorizări, deși eu nici măcar nu luasem asta în calcul.

Dar să trecem direct la acțiune, pentru că ce este în culise nu prea prezintă interes pentru voi. Și să mergem direct în prima zi.

După ce s-a format grupul de 10 oameni, dintre care 2 copii (adică un copil de 9 ani și un adolescent 13 ani), un grup destul de omogen pentru că era echilibrată energia feminină cu energia masculină, am pus pe grupul de whatsapp absolut tot ce era necesar (că este la modă și cea mai rapidă metodă de comunicare). Începând cu lista cu ce să conțină bagajul (obiectele vestimentare, încălțăminte), variante de transport până la sosire și după ce terminăm Camino, programul și tot ce mai era necesar.

Eu nu știu cum era partenera mea de eveniment, dar eu eram atât de emoționată și simțeam că voi exploda de bucurie. Cu o săptămâna înainte tocmai susținusem crosul pentru copii, unde fuseseră în jur de 100 participanți, și consumasem așa de multă energie și adrenalină, că a doua zi aveam febră musculară peste tot. Și evident că eram pregătită pentru orice la Camino. Sau… aproape orice. Pentru că niciodată lucrurile nu se întâmplă întocmai cum planifici când este vorba de oameni.

Șiiii… a venit ziua mult așteptată:

Ziua 1: vineri 22 septembrie 2023. Cazarea se făcea în Eforie Nord, la o pensiune foarte aproape de mare și relativ aproape de primul restaurant, unde am luat cina. Eu am ajuns în jur de ora 14,00. Deja erau acolo câțiva din grup. Eram extrem de bucuroasă, aș fi cuprins toată marea în brațe. Evident că până au venit și ceilalți participanți am dat o fugă la mare și am făcut o baie. Era atât de caldă. Voi știți cum e marea toamna târziu? Valurile sunt destul de puternice, dar ea este caldă. Și doar câțiva oameni pe plajă. Simți că totul îți aparține, că nu trebuie să împarți nimic cu nimeni. Nici bucățica de nisip pe care să-ți pui prosopul, nici valurile când intri. Totul este imens și doar al tău. Cu așa o liniște am început eu marea călătorie Camino.

Rând pe rând au venit toți participanții. Surpriza a fost că, Ana, cea care ne asigura partea de foto și video, a venit cu soțul și fiicele (4 ani și 11 ani), iar soțul s-a oferit voluntar să fie mașina de suport. Fix asta îmi scăpase și nici nu mai aveam timp să găsesc. Și uite că lucrurile s-au așezat mai mult decât aș fi sperat, mai mult decât mi-am făcut așteptări.

Seara, înainte de cină, am făcut întâlnirea de conectare și cunoaștere. Și ne-am prezentat fiecare. Mai ales că eram destul de diferiți, dar aveam un țel comun: CAMINO. Ne-am pus și intenții, cu atât mai mult cu cât știam că este echinocțiu de toamnă și am sădit semințe pentru următoarele 6 luni, până la echinocțiu de primăvară. Am anunțat și programul călătoriei, cum va decurge, pauzele, alimentarea cu batoane proteice, hidratarea și evident multă voie bună. Și bineînțeles le-am spus ceva care i-a pus pe gânduri. Un îndemn pentru a doua zi, mai ales că le-am spus că deși eu sunt de anduranță, la fel și Cezara, totuși vom respecta ritmul celui mai lent.

”Urmați-mă, sunt pe urmele voastre!” acesta este îndemnul meu pentru voi.

Am ales să ne băgăm la somn relativ devreme, imediat după cină, mai ales că a doua zi urma să ne trezim la 6 și să începem ziua cu salutul soarelui ieșind din mare, cu câteva exerciții de energizare și curățare de energii stagnante de peste noapte (le învățasem pe când am practicat Qigong).

Ziua 2. 23 septembrie 2023. Trezirea, rutina de dimineață și ne-am întâlnit cu toții în grădina pensiunii. Mă rog, o mare parte dintre noi. Adina rămăsese să prepare micul dejun, își asumase să facă asta în detrimentul întâlnirii cu răsăritul de soare.

Faza cu băgatul la somn mai devreme a fost doar în capul meu. Pentru că de fapt fiecare a ales să facă ce a dorit, iar surpriza a fost că fiecare povestea cum au stat până târziu, fie la povești, fie la diverse jocuri. Cred că doar eu am adormit devreme :)))))).

Pe plajă era înnorat, dar după toate exercițiile practicate am arătat spre mare și am spus: am comandat soare pentru voi! Și norii s-au risipit unul câte unul, lăsând soarele să-și facă apariția în toată splendoarea lui. Ne-am întors la pensiune, unde eram așteptați cu micul dejun. După ce am mâncat, toată lumea și-a făcut bagajul punând rucsacii în mașina de suport și păstrând fix necesarul cu ce primiseră pentru drum (porția de apă, batoane proteice, banane, fructe uscate, prăjituri vegane).

La ora 9,00 eram pe plajă și făceam o ușoară încălzire pentru prima parte de Camino (20 km până la Costinești).

Apoi am dat startul. Fiecare a pornit în ritmul lui, în liniștea lui, cu gândurile lui. Cel mai mic membru, Ianis Ștefan (9 ani) era cel mai activ. Pentru mine a fost revelația Camino. A străbătut prima zi (cei 20 km) fără să se plângă. Bravo lui pentru curaj și rezistență! Am recomandat să se meargă cu încălțăminte în picioare, pentru că plaja era destul de plină de scoici și pietre și să evităm accidentarea. Însă pe măsură ce înaintam, văzând-o și pe Cezara, care a mers aproape tot drumul desculță, parcă nu am mai rezistat și m-am lăsat și eu cu tălpile goale, mergând mai mult pe lângă apă.

Plajele se desfășurau una câte una, destul de pustii, doar câțiva oameni. Era o adevărată bucurie să poți face așa călătorie fără să te împiedici de oameni la plajă, de gură cască sau de aglomerație. Din când în când mai ajungeam din urmă diferiți participanți și îi întrebam dacă totul este bine. Sau pur și simplu rămâneam la discuții cu unul sau cu altul și doar îi ascultam ce spun. Oamenii își doreau să comunice, să povestească, să dea drumul emoțiilor pe mare. Să le ia valurile și să le spele, să le ducă departe și să le aducă curate și echilibrate. Cam așa am văzut eu lucrurile.

Am fost fascinată de cât de frumoasă este această zonă neexplorată, plajele de la Tuzla, marea atât de frumoasă, turcoaz. Liniștită și caldă. Parcă eram în altă lume. O energie atât de feminină, de conținătoare. Pur și simplu mă abandonam cu gândurile în acel peisaj. Din când în când mai întâlneam oameni care făceau plajă nud, lipsiți de orice inhibiție, liniștiți, departe de răutatea și judecata celorlalți.

Iar pașii mei mergeau și mergeau, alături de alți pași, căci eram destui. La un moment dat ni s-a alăturat și fiica Anei. Copiii alegeau să meargă pe distanțe mai scurte și apoi să se ducă la mașina de suport. Dar apreciam faptul că erau atrași de această călătorie. Povesteau și ei diverse.

După ce am străbătut localitățile Eforie Nord, Eforie Sud, Tuzla, am ajuns în Costinești unde ne-am cazat și am mers pentru prânzo-cină pentru că se făcuse deja 18,00.

Apoi am mai mers puțin pe plajă, o mică plimbare înainte de întâlnirea de seară. Unde ne aștepta o sesiune de briefing, cu impresii de peste zi, și o sesiune de mandale cu stabilire obiective. Cu greu am reușit să ne adunăm, eram mult prea obosiți, euforici și simțeam că plutim. Fiecare și-a desenat mandala în felul lui. Eu nu-mi mai aduceam aminte nimic, făceam totul intuitiv, vorbind cu pauze. Dar m-am lăsat condusă și de energia grupului. După această mirifică introspecție, pentru cine a vrut să împărtășească, toată lumea a mers la odihnă.

Aparent… Pentru că au început durerile, arsurile solare, febră musculară și alte provocări fizice. Pentru că toți, experimentați sau nu, făcusem efort intens. I-am ”doftoricit” pe fiecare cum am știut, i-am încurajat, i-am îmbărbătat. Era datoria mea să fiu bine ca să pot susține grupul în continuare. Ce nu știa nimeni este că și eu la rândul meu aveam propriile provocări. Iar prima a fost la nivel fizic. Am simțit în noaptea respectivă o ușoară durere în gât și durere de cap. Am ronțăit ghimbir confiat. Iar dimineața, deși eram epuizată, am fost prezentă în curtea interioară a pensiunii pentru a porni ritualul de întâmpinare a soarelui. Totodată am reorganizat ziua respectivă, mobilizându-i pe toți să participe la prepararea micului dejun pentru a putea veni toată lumea la ritualul răsăritului de soare. Cu toate acestea, la răsărit am mers și mai puțini decât în ziua precedentă. Restul încă se mobilizau să pornească.

Ziua 3. 24 septembrie. Răsăritul. Micul dejun, o sesiune foto cu toată trupa participantă la Camino. Pentru că grădina pensiunii era atât de frumoasă și idilică, cu un mic lac cu pești roșii, un poduleț arcuit, multă verdeață.

Ne-am strâns bagajele, am predat camerele, ne-am împărțit pe grupuri (cine pe Camino, cine în mașina de suport, urmând să schimbe la fiecare 5 km).

Am pornit cu greu. De data aceasta simțeam fiecare pas ca de plumb. Parcă era un drum care nu se mai termina. Plecasem din Costinești destul de târziu, aproape 10, și urma să mergem prin mai multe stațiuni până la Mangalia. Asta era ținta noastră finală. Unde încheiam cu un prânz festiv.

Eu simțeam la fiecare pas că mă afund și mai mult în nisip și parcă las bucăți din mine. Am mers o vreme și pe malul mării, cu picioarele goale. Eram atât de epuizată încât știam că dacă mă voi opri nu voi mai putea să pornesc.

Am luat câteva testimoniale în timp ce mergeam. Plajele se derulau una câte una, destul de sălbatice, dar cu un farmec aparte. Din când în când mai întâlneam oameni care făceau plajă nud. Am lăsat în urmă și bărci de pescari. Am mers pe o faleză betonată. Mă uitam din când în când la ceas și vedeam cum se adună kilometri, dar nu ne opream. Doar să mai bem apă. Mereu îi îndemnam să bea apă, să mânânce batoane proteice.

Cred ce se adunaseră deja 7 km și ne-am oprit la o plajă care era parcă într-un cadru intim, cu un perete foarte înalt de o parte și cu scări destul de rudimentare ca să ajungi sus. Iar în cealaltă parte marea cu valurile ei revărsându-se spre noi.

Două umbrele din răchită și mai multe bărci, albe și albastre. Ne-am pus la umbra celor două umbrele. M-am gândit că nu mă voi mai putea ridica. Din când în când cineva din grup mă întreba: Cornelia, ești bine? Mereu spuneam: da, sunt bine, mai pot, mai pot! Dar eu știam că eram deja pe cota de avarie. Și atunci cineva din grup a propus să facem baie. Și evident că m-am dezbrăcat și eu și m-am aruncat în mare. M-am simțit oarecum revigorată pentru moment. M-am lăsat cuprinsă de valuri și mângâiată de soare, alintată de briza mării. Ce să-mi doresc mai mult? Și totuși în capul meu toate gândurile parcă o luaseră razna. Deși îmi propusesem să-mi golesc mintea de orice. Acum parcă erau din ce în ce mai multe.

Între timp a venit și mașina de suport. Abia atunci am aflat că eram în dreptul localității 23 august. Ne-am hidrat mai intens, batoane proteice, fructe. S-au făcut niște schimburi, cine să meargă în mașină și cine să rămână în continuare pe Camino, în funcție de cât de ”avariați” erau. Și am pornit spre următoarea localitate: Olimp. Am ajuns la o terasă exotică, unde ne-am rezolvat necesitățile fiziologice. Am întrebat despre traseu. Se uitau la noi ca la niște ciudați.

E adevărat că deja eram îmbrobodiți cu eșarfe peste cap, peste fețe, pentru a ne proteja de la prea mult soare.

Prea îmbrăcați... în timp ce pe terasă oamenii erau toți cât mai sumar îmbrăcați, costume de baie. Am plecat mai departe, deja mai aveam puțin până la Neptun.

Când am ajuns pe terasa Panoramic de la Olimp, m-am așezat pe scări și în acel moment am știut că nu voi mai fi în stare să fac un pas.

M-am declarat învinsă, mi-am declarat vulnerabilitatea și faptul că sunt mult prea epuizată să mai pot înainta. Știu că oamenii mă aveau pe mine ca etalon, dar a fost momentul în care a trebuit să recunosc. Pentru că altfel se putea și mai rău.

Și totuși am mai făcut încă 3 km. Pentru că așa am învățat de-a lungul curselor de ultramaraton. Și când nu mai poți, tot mai poți 3 km… Până la Neptun, unde am poposit să luăm prânzul festiv și am încheiat prima ediție Camino Marea Neagră.

Am împărțit și premii surpriză pentru participanți. Și atunci a fost momentul când am realizat că nu făcusem ceva foarte important. Ceva care încheie orice competiție și care este mai important decât orice alt bonus: medalia! (voi ține minte pentru viitoarele ediții)

Pentru mine Camino a fost revelația verii și anului 2023. Pornit dintr-o aparentă joacă, pe fondul unei vechi dorințe de a face un Camino de Santiago, a ieșit un eveniment care a adus tuturor multe răspunsuri, multe revelații și bucuria de a cunoaște oameni noi, de a fi toți ca unul și unul ca toți. Au ieșit multe la suprafață, cu siguranță vor mai ieși.

Un singur lucru pot să spun cu mâna pe inima:

CAMINO este pentru oamenii care au curajul să-și privească oglinzile în față!

Așa că vă aștept, dragi curajoși, la următorul CAMINO.

Când?

Într-o zi…

03 octombrie 2023

Sponsori:
Prăjitură din Natură - prăjituri vegane (https://prajituradinnatura.ro/)
Sloop - batoane proteice (www.sloop.ro)
Obio - batoane proteice (https://www.obio.ro/)
Ana-Maria Socaciu - sesiunea foto (https://www.facebook.com/alessiaanamaria.socaciu)

Tudor - mașina de suport,
Sergiu C. Voicea - Doctorem International https://doctorembackoffice.com/bayi_kayit?sid=90045251 (cu plasturi pentru durere, imunizare, vitaminizare).

 

Pasiune sau doar bucuria unui copil?

- Jurnalul unei femei mature -

 Final de noiembrie 2022

Dragă prietenă,

Probabil că ți-am mai povestit asta, însă acum pentru mine are altă semnificație și m-am gândit să împărtășesc și cu tine.

Când eram adolescentă mama mi-a povestit că atunci când eram mică, aveam în jur de 5 ani, de câte ori eram întrebată ce vreau să mă fac când voi fi mare, eu răspundeam: bucătăreasă.

Mama își pițigăia glasul și își țuguia buzele ca un copil, încercând să mă imite. Și întotdeauna când îmi povestea asta încheia cu: „îmi venea să te strâng de gât, nu alta”.

Frații mei spuneau: învățătoare, sora mai mare, sau director, fratele mai mic. Iar eu eram rușinea familiei.

Nu știu de ce îmi doream cu atâta pasiune să devin bucătăreasă? Poate pentru că până la 6 ani am fost crescută de bunica mea din partea mamei și am stat pe lângă ea, prin bucătărie.

Am văzut cum frământa pâinea și eram fascinată să-mi bag mânuțele în coca moale și fină, care se mula după degețelele mele firave. Mă fascina cum din mâinile ei, ale bunicii, ieșeau rând pe rând colacii numiți după morții din neam și ”drept de Dumnezeu”, care înțelesesem eu, era supremul. Apoi priveam cu ochișorii mari și cu sufletul la gură cum din lemnele arse în cuptorul de cărămidă se făcea o mare grămadă de jar, pe care bunica îl învârtea peste tot pe vatră. Explicându-mi că trebuie să fiu atentă că așa se arde vatra bine și ies colacii rumeni și copți la mijloc.

Apoi trăgea cu vătraiul tot jarul afară din cuptor și curăța bine vatra, unde alinia cu grijă, unul câte unul, colăceii. Parcă erau soldați. Îi priveam până când dispăreau în întunericul cuptorului arzând, acoperiți apoi de o tablă mare și grea, împinsă bine cu un lemn gros la gura cuptorului.

Și așa, așezată pe scăunel, îmi puneam mânuțele la bărbie și așteptam cuminte.

Bunica își făcea de lucru cu alte bunătăți. O oală mare de pământ, plină ochi, fierbea înfiptă în mijlocul jarului scos din cuptor. Nu știu ce era acolo, însă mirosea atât de bine, că îmi lăsa gura apă.

După un timp, bunica deschidea ușa cuptorului și mai rotea colăceii, care deja prinseseră ușor culoare aurie. Nu știu de unde știa bunica că e timpul să-i miște, că nu avea ceas. Însă niciodată nu dădea greș.

Apoi venea momentul final, care pentru mine era încununarea a tot ce se petrecuse: scoaterea colacilor din cuptor.

Mirosul de pâine coaptă era apanajul tuturor: făina albă cernută în căpistere, maiaua crescută și înmulțită, frământărea aluatului, dospitul și împărțitul în bucăți din care ieșeau ca prin magie colacii, închinați cu pristolnicul de marmură.

Mă uitam și strigam de bucurie când vedeam colacii rumeniți, pe care bunica îi lua cu grijă, pe fiecare în parte și îi bătea ușor, îi scutura de cenușă, apoi îi ștergea cu un ștergar curat și îi punea la răcit.

Atunci auzeam cum pocnesc. Cântau precum greierii vara în grădină.

Aceasta este una dintre cele mai frumoase amintiri din copilăria mea.

Întâmplarea a făcut ca în prezentul meu să mă regăsesc tot pe un tărâm asemănător ca în copilărie.

Este locul unde timpul se măsoară în prăjituri, torturi, zâmbete și multă dragoste.

Dar nu orice fel de prăjituri. Ci din acelea pregătite cu fructe, nuci, fără lapte, fără ouă, din drag de ființe vii și drag de natură. Delicioase de te lingi pe degețele și mai ceri o porție, că deh, parcă nu e de ajuns ca să înțelegi bucuria doar dintr-o singură felie de tort.

Și nu orice fel de dragoste. Dragoste de viață, de creație, de a te regăsi în tot pe ce pui mâna.

Iar în laboratorul de prăjituri totul capătă forme de iubire, venite din inimă și modelate cu bucurie printre degetele subțiri și pline de dar.

Uneori văd praf magic suflat pe torturi, din care ies decorurile frumos măiestrite, cu personaje drăgălașe, pisicuțe, unicorni, cățeluși, trenuleț, avioane, norișori, curcubeu și câte și mai câte.

Pe torturi se desenează povești și acestea se duc mai departe, spre degustare, copiilor care se bucură cu o inocentă veselie și apoi poartă în suflet fiecare poveste desenată.

Ce cale mai frumoasă de a transmite iubirea și dragostea de viață?

Din inimile unor femei creatoare, prin torturi și prăjituri, direct spre inimile copiilor năzdrăvani și dornici de a crește mari.

Aici am poposit și eu, preț de o viață. Venită din copilăria mea, cu pâine caldă și aurie, direct printre torturi cu povești.

Nu mai măsor timpul, pentru că, așa cum spuneam, aici timpul nu există. Doar bucurie și dragoste de viață.

(Mulțumesc Prajitură din Natură pentru prezentul meu de A FI și pozele cu torturi)

Mesajul unei mame din trecut pentru o mamă din prezent

Dragă mămică din 2001, ia-mă în brațe, pentru că vreau să plâng și să mă aperi!

- Jurnalul unei femei mature -

Toți avem o poveste și povestea fiecăruia este cea mai importantă și cel mai greu de digerat sau cea mai fantastică. Mereu mi-au plăcut copiii și mereu am avut ocazia să manifest acest fapt. Sunt mamă a doi copii, născuți la o diferență de 21 de ani, sfidând orice lege a vârstei. Pe amândoi copiii cumva am fost pusă în situația de a-i crește singură, dar nu pentru că nu au vrut tații lor să fie prezenți, ci pentru că eu mi-am asumat acest lucru.

Din 2016 am început să fac voluntariat și întâmplător sau nu am ales să lucrez cu copiii din centrele de plasament și after school social pentru copii proveniți din familii destabilizate. Ulterior am început să susțin workshopuri cu tema educație financiară tot pentru copii.

Dar nu despre asta vreau sa vă povestesc acum. Ci despre două întâmplări asemănătoare, la 20 de ani distanță, care pe mine m-au lăsat fără cuvinte.

Anul 2001. Abia mă mutasem de un an în capitală, împreună cu fiica mea. Povestea se petrece într-o școală din București. Fiica mea fusese primită de profesori destul de distant, punându-i-se o etichetă: tu ești fata din provincie! În timp ce copiii din clasă au primit-o cu mare bucurie, ba mai mult se înghesuiau care să stea în bancă cu colega cea nouă.

În acel an am participat la o ședință cu părinții, fiica mea avea 12 ani. Cea mai bună elevă din clasă, olimpică la istorie (locul I pe capitală). Iar eu eram mama ei. La acea ședință s-a adus în discuție situația unor elevi (copiii ”problemă”), doamna dirigintă expunând totul într-un mod neutru, fără a acuza, însă nominalizând elevii respectivi, la presiunea părinților.

Care a fost poziția părinților în această situație? Mai mulți au început să vocifereze, să acuze, să pună etichete. Unii dintre ei, plini de furie și ură, au cerut să fie aduși imediat în fața clasei cei trei elevi ”problemă” și să fie trași la răspundere. Eram mama unuia dintre elevii cei mai buni din clasă. Ar fi trebuit să fiu și eu la fel de vehementă. Însă eu am rămas fără cuvinte. În acel moment am avut toată compasiunea față de acei trei copii, care părea că aveau nevoie de puțină atenție, poate chiar să fie văzuți, apreciați, validați. Să simtă că sunt iubiți, nu respinși. Și bineînțeles față de mamele lor, care erau deja ”băgate în corzi” de întreaga clasă de părinți. Atunci am simțit că trebuie să vorbesc, să apăr acei copii, care erau puși la zid. Să apăr acele mame care poate erau deja depășite de situație, de tot ceea ce se întâmpla. Am întrebat pe toți părinții dacă ei se aud ce spun, dacă ei știu care este situația copiilor. Dacă ei, ca adulți, făcând greșeli după greșeli, ar fi puși în fața unui public numeros și arătați cu degetul și acuzați, cum s-ar simți?

Am rugat-o pe doamna dirigintă să îi responsabilizeze, să le dea diverse sarcini de care să răspundă. Pentru că eram conștientă că acești copii, indiferent de câte năzbâtii făceau, tot copii erau și chiar aveau nevoie de îndrumare. Dar nu prin pedeapsă, ci prin responsabilizare, cu blândețe și fermitate.

Atunci nu am știut că peste 20 de ani voi fi chiar eu în situația de a fi mamă a unui copil, considerat și etichetat de profesori ca fiind copil problemă. Atunci nu am știut că de fapt eu mă apăr pe mine din viitor.

Anul 2022. Peste 20 de ani. Tot la o școală din București. Aceeași mamă, dar alt copil. De data asta băiat. Tot de 12 ani. De data aceasta ultimul din clasa, ca note. Și deja cu eticheta pusă ca fiind unul dintre copiii problemă ai clasei. Și nu pentru că nu este un copil inteligent sau că ar avea probleme de învățare. Este un copil la fel ca toți ceilalți, dezvoltat cognitiv normal. Un copil autodidact, care a învățat singur multe lucruri, doar după tutorialele de pe youtube (să deseneze, engleză, fotbal, baschet, să danseze, psihologie, anatomie, jocuri de strategie și multe altele). Copil care în clasa a doua, fiind la after school, pentru că își termina repede temele și pentru că se plictisea a citit manualul de istorie de clasa a IV-a în două săptămâni și Harry Poter în alte 3 săptămâni și îi punea întrebări complicate de matematică profesoarei care îl supraveghea. Un copil care la 4 ani a întrebat-o pe educatoare dacă este greu să fii adult. Un copil care mă provoacă în discuții de spiritualitate și mă învață despre Dumnezeu (despre care atunci când era mic credea că este o planetă, iar acum spune că este o energie centrală din care a luat câte o bucățică și a pus în fiecare din noi, oamenii). Aș putea să mai adaug multe, însă sunt sigură că deja ați prins ideea. Și cu toate acestea, în clasa a I-a, doamna învățătoare mi-a spus că nu se  poate adapta și că are ADHD. Astfel am adus un consilier comportamental ca să-l urmărească în clasă (shadow). Consiliera după analiză mi-a spus că este foarte inteligent, doar că nu se potrivește cu adultul care se află în clasă (învățătoarea). Tot la 7 ani a susținut teste de IQ în cadrul centrului Gifted Education.

Ei bine, la finalul clasei a II-a, acest copil a fost victima unui incident de bullying, la ora de sport (7 elevi din clasa lui l-au umilit, iar el s-a apărat și i-a bătut pe toți, pentru că nici un profesor nu a fost acolo să ia atitudine, deși totul s-a petrecut în timpul orei de sport). După ce am făcut o scrisoare către grupul de școală (poate o voi face publică într-o zi această scrisoare), cerându-i doamnei învățătoare să rezolvăm această situație pentru a nu rămâne cu o impresie greșită despre școală, răspunsul doamnei a fost că nu face nici o ședință pentru așa ceva, pentru că nu i se pare important. În acel moment, am realizat că el a învățat că la școală se poate face bullying, pentru că nimeni nu ia atitudine. Și că fiecare își face singur dreptate.

L-am mutat din școala respectivă. Însă problemele au continuat. Eu nu zic că am cel mai ”cuminte” copil din lume. Și nici că este cel mai grozav. Dar am toată convingerea că nu este un copil ”problemă”. Dar din nefericire, deja are eticheta pusă. Deși nu este singurul din clasă care este năzdrăvan, și nici singurul care folosește înjurături, și nici singurul care vorbește în timpul orelor. Și multe alte lucruri despre care nu mai amintesc aici. Însă mereu mi se ”bagă pumnul în gură” spunându-mi-se că el este cel mai rău. Și evident că situația s-a perpetuat atât de mult, încât tot ce se întâmplă în clasă este din vina lui.

M-am simțit depășită de situație, am plâns în hohote, am râs isteric. Pentru că nu știam dacă nu cumva am înnebunit. Însă mi-am adus aminte de mama de acum 20 de ani, care a apărat trei copii năzdrăvani ce doar aveau nevoie de atenție.

Știu că nu pot schimba învățământul românesc. Probabil că sunt mulți care tot încearcă. Însă știu sigur că am un copil normal, nu un copil ”problemă”! Și știu că în situația mea mai sunt multe alte mame sau tați, care poate sunt confuzi, poate că își ceartă sau își pedepsesc copiii ca să se cumințească.

Oameni buni, creștem copii! Sunt ființe la fel ca noi! Oare de când am început noi, adulții să ne simțim în pericol din cauza unor copii?

Oare de când am început noi să credem că acești copii devin ”probleme” pentru noi?

Oare nu noi suntem cei care le hrănim creierele cu informație?

Oare nu noi le arătăm comportamente și folosim cuvinte?

Oare nu la noi ei văd ce se întâmplă și apoi copiază?

Copilul meu mereu mă întreba când era în clasa I-a: mami, de ce doamna învățătoare țipă la mine, apoi îmi zice că face asta pentru că mă iubește?

Cum aș putea să schimb această paradigmă din mintea lui, când el a învățat la 7 ani că asta este iubirea: țipete și urlete? Și câte alte grozăvii nu a mai învățat la școală. Pentru că eu știu ce l-am învățat acasă în cei 6 ani de educație părintească.

Dragă învățământule românesc de stat, ți-am adus un copil minunat în vârstă de 6 ani, iar tu l-ai transformat într-un copil ”problemă” în următorii 6 ani. Iar acum pentru toți profesorii tăi este un copil ”defect”. Eu ce să fac cu el acum? Unde să mă duc? Pentru că din nou profesorii tăi îl acuză că are ADHD. DE CE? Și tot profesorii tăi pe mine, ca mamă, mă acuză că sunt prea blândă și permisivă cu el și că nu-i aplic pedepse pentru a se cuminți. DE CE?

Dragă mămică din 2001, mămică de fetiță de 12 ani, ia-mă în brațe, pentru că vreau să plâng și să mă aperi. Să mai spui încă o dată ce ai spus atunci pentru acei trei copii. Poate vocea ta este mai puternică, pentru că tu ai o fiică de nota 10, olimpică. Și pe tine sigur te vor asculta. Și poate te vor auzi și profesorii copilului tău din prezent și se va schimba ceva... în bine!

Mesajul unei femei din viitor pentru femeile din prezent

- Jurnalul unei femei mature -

Dragă femeie,

Oricine ai fi tu. Indiferent de vârstă. Ție îți este adresată această scrisoare!

Fie că ai peste 16 ani și ești o adolescentă răzvrătită.

16 ani

Fie că ai peste 20 de ani și ești o tânără plină de entuziasm și dorință de a-ți construi o carieră profesională. Sau ești dezamăgită că tocmai te-a părăsit iubitul. Sau poate tocmai te-ai căsătorit și urmează să devii mamă.

Fie că ai peste 30 de ani și ai deja o familie fericită și doi copii superbi. Sau ești deja divorțată și confuzată de viața asta plină de provocări și capcane. Ai deja un copil sau doi pe care ești nevoită să-i crești singură pentru că tatăl nu-și asumă această responsabilitate. Sau doar îți trimite pensia alimentară, forțat de lege. Și ești panicată că nu ai cu cine lăsa copiii cât ești la job. Sau ești „vânată” de unii bărbați însurați pentru că pari labilă psihic și disponibilă fizic și sexual.

Eu la 20 de ani

Fie că ai peste 40 de ani și deja te gândești cu groază că vremea trece și încă nu ai apucat să-ți faci o familie. Încă ești cu un bărbat care nu-și asumă relația. Și poate că vrei să faci un copil și trăiești cu speranța în suflet că poate se întâmplă înainte de a intra la menopauză, mai ales că vezi și alte femei ce devin mame după 40 de ani. Sau poate doar ești singură și plină de lehamite că ai mai putea întâlni bărbatul, acel bărbat, nici măcar tu nu mai știi cum.

Fie că ai peste 50 de ani. Și trăiești într-o continuă anxietate că a cam trecut vremea și nisipul din clepsidra vieții e cam pe terminate. Sau că ești deja bunică și asta te face fericită, indiferent de alte lucruri neîmplinite. Sau că trăiești de 35 de ani într-o relație toxică, cu același bărbat care te face să te simți mică și neînsemnată. Și deși ai stat cu el doar pentru copiii, care au ajuns mari, la casele lor, totuși rămâi lângă el în virtutea inerției. Și deși te plângi și ești nemulțumită și plină de frustrări, totuși nu schimbi nimic, crezând că așa trebuie să funcționezi. Sau tu, femeia singură, împăcată cu ea însăși, cu copii sau nu, cu nepoți sau nu, împlinită și sigură pe ea!

Vă scriu pentru că simt să împărtășesc cu voi cum se vede viața de aici, de la + 55 de ani.

Pentru că și eu am fost pe drumul tău, am trecut prin fiecare an, pe fiecare cărare și am trăit atâtea emoții și stări, am plâns, am făcut alegeri, am suportat consecințe.

Eu la + 30 de ani

M-am judecat, am victimizat, m-am îndoit de mine, am căzut la pământ, m-am ridicat și am pornit mai departe. Am trecut prin depresii, am plâns după despărțiri. M-am îndoit de mine ca mamă. Nu am știut să fiu soția perfectă, am ieșit din relații pentru că nu am putut să stau în relații toxice și nici nu am vrut să-mi consum energia inutil încercând să repar rănile altora, când eu le aveam deja pe ale mele.

Și eu am avut îndoielile mele referitor la ce se va întâmpla după 50 de ani, pentru că aveam doar poveștile generațiilor anterioare și totul era foarte bine prestabilit, după un program clar, în care era musai să mă încadrez.

50 plus însemna menopauza, sfârșitul sexualității, feminității, sfârșitul vieții. Bunicile, mătușile mele mai în vârstă spuneau despre aceasta etapă așa: „m-a iertat Dumnezeu!” De parcă până atunci se făcuseră doar lucruri greșite și aveau nevoie de asta: iertarea supremă! Care urma cu pregătirea „zestrei” pentru lumea de dincolo.

40 de ani

Pentru mine, adolescenta de 16 ani, tânăra femeie de plus 20, femeia de plus 30, plus 40, trecerea timpului, ca femeie, a fost un pic ambiguu. Mă îngrozea trecerea acestui timp, mă speria ideea de a ajunge la plus 50. Nu doream să îmbătrânesc, îmi era frică de ideea de a fi „bătrână, urâtă și zbârcită” cum spunea bunica mea. Deși eu o vedeam atât de frumoasă și luminoasă pe ea. Când eram adolescentă, în mintea mea încolțise ideea că voi muri tânără ca să nu îmbătrânesc, să mă urâțesc și să mă zbârcesc. Pentru mine era mai convenabil să mor tânără și frumoasă, decât să îmbătrânesc.

Și acum să revin în prezentul meu.

Anul acesta (2022) am împlinit 55 de ani.

Viața este plină de surprize. Nu am murit. Pentru că nu se moare când vrem noi, ci atunci când „se termină ața pe mosor” (așa cum spunea bunica mea). Dar nici nu vreau să îmbătrânesc. Sau cel puțin vreau să-mi trăiesc cu bucurie viața.

55 ani

55 de ani. Exact așa scrie în documente. Însă în mine simt cu totul altceva. Pentru că am învățat și experimentat destul de multe. Și pentru că în mine nu mai vreau să încapă frustrările, fricile și alte stări care să mă ducă în zone triste. Pentru că deși nisipul din clepsidra vieții s-a scurs mai mult de jumătate, am decis să mă bucur de fiecare fir de nisip rămas și să savurez fiecare secundă. Am decis să fac memorabilă fiecare clipă trăită. Am decis să învăț lucruri noi și sa experimentez lucruri care să mă uimească.

 Nu vreau să dau sfaturi, nu vreau să fac pe grozava. Ci doar împărtășesc din ce trăiesc eu azi și ce mi-aș spune mie, adolescenta, tânăra de la 20 de ani, 30 de ani, 40 de ani...

Trăiește-ți viata! Creează-ți propriul destin așa cum ți-l dorești. Nu-ți fie teamă să faci alegeri din infinitatea de posibilități. Fii generoasă cu tine când vrei să-ți scrii povestea vieții. Și crede că tot ce tu gândești se va împlini. Fie că este bine, fie că este rău!

Nu creea bărbatul ideal cu care crezi că ai putea să intri în relație! Creează-te pe tine, cum vrei să arăți, să fii, să exiști! El va veni oricum, atunci când tu ești bine cu tine.

Dă-ți voie să ai experiențe și nu te blama atunci când le ai.

Dă-ți voie să greșești și nu te învinovăți pentru ce nu ai fost în stare să faci.

Bucură-te pentru ce ai reușit să faci!

Dacă ești mamă, fă lucrurile așa cum simți și bazează-te pe instinctul de mama.

Fii blândă cu tine și dă-ți voie să "lenevești" atunci când vrei s-o faci, fără să mai tragi de tine până la ultima picătură de energie.

Iar dacă nu ai reușit să faci toate astea, nu te întrista! Exista viață și după 50 de ani. Și încă pare mai frumoasă, mai savuroasă și plină de surprize. În sfârșit îți poți face toate bucuriile, plăcerile și experiențele pe care nu ai apucat încă să le bifezi. Pentru că de aici, de la plus 55, viața curge altfel și curge frumos! Și mai ales ai tot timpul din lume să trăiești frumos și liniștit!

Te îmbrățișez cu drag, femeie frumoasă!