Maraton la viteza plus cincizeci

 - Jurnal de alergător -

Partea a doua

O poveste despre depășirea limitelor, determinare pentru ceea ce îmi place să fac, curaj, perseverență, disciplină, prietenie, oameni frumoși, dăruire.

18 martie 2018

Astăzi iarăși provocări. După ce m-am pregătit sufletește să îndur frigul și lapovița de afară, după ce mi-am învins vinovăția că iarăși îl las pe Gabriel singur 2 ore și 10 minute, mi-am setat aplicația, mi-am pregătit totul, însă am uitat să-mi iau bateria de rezervă la mine, știind că telefonul este aproape descărcat. După o oră și 5 minute s-a închis. Apucasem să alerg 9,19 km. Nu m-am oprit, am continuat să alerg. M-am întors acasă după 2 ore și 5 minute, aproximativ. Nu știu exact câți km am alergat. Presupun că in jur de 16 km, după calcule, mergând pe același traseu la întoarcere.

Mă bucur că am trecut de săptămâna 12 din programul de antrenament 42kRoșu, după ce am lălăit-o cu săptămâna 11 vreo 4 săptămâni. Nu reușeam să mă mobilizez să depașesc acest prag. Nici măcar nu aveam vreun motiv serios. Pur și simplu începeam cu avânt și la mijlocul săptămânii mă pierdeam. Apoi o luam iarăși de la capăt. Mă bucur că am rupt cercul vicios și că îmi pot continua antrenamentele cu seriozitate.

În sfârșit mi-am luat inima în dinți și m-am înscris la primul meu semimaraton. Pe 29 aprilie, Băneasa Forest Run. Și tot ce îmi doresc este să termin cu bine cursa.

31 martie 2018. Primul ntrenament la Băneasa.

M-am alăturat echipei condusă de Theodor Manolache, organizatorul compeției Băneasa Forest Run. Atunci nu am știut ce va urma și m-am lăsat dusă de val. Eu doar voiam să mă familiarizez cu traseul, mai ales că peste o lună urma să particip la primul meu semimaraton oficial. Antrenamentele în natură sunt cu adevărat cele mai frumoase, te încarci de energie, îți umpli plamânii de aer curat. Am prins și o vreme frumoasă, chiar dacă era puțin răcoare, totuși după încălzire și primii pașii, simțeam că este prea cald. Bineînțeles că eu eram îmbracată tot ca o amatoare, parcă fugisem din fața blocului la o mica alergare cu prietenii. Aici am luat contact cu lumea reală de alergători, cât de cât profesioniști. Cu încălțări sport profi, echipamente sportive, pantaloni sport, bandane și ceasuri profesionale pentru monitorizare. M-am simțit oarecum ca o mică cenușăreasă. Evident că toate erau doar în capul meu, pentru că nimeni acolo nu mă studia pe mine. Fiecare venise la antrenament cu un scop și până la final, am reușit să mă relaxez și eu și să ma bucur din plin de antrenamentul de 11 km.

29 aprilie 2018. Primul semimaraton oficial.

Și iată mult așteptata competiție! Cu o zi înainte mi-am ridicat kitul de participant. Cumva intrasem în atmosfera de cursă. M-am trezit dimineața la ora 5,30. Mi-am făcut micul dejun, smootie-ul meu energizant. M-am hidratat bine. Mi-am spus rugăciunile. Am trezit copilul și i-am dat să mănânce. Apoi am plecat spre locul de desfășurare al cursei.

Am ajuns la locul unde se desfășura competiția cu ceva emoții, deși am încercat să disimulez totul. Atmosfera era atât de electrizantă, eu participam pentru prima dată în viața mea la o competiție de acest gen, astfel încât imediat am fost copleșită de tot ce era în jurul meu, alergători de performanță, unii mai vechi, alții abia intrați, așa ca mine.

Între timp a sosit și fiica mea, Cezara, cu fetița ei, Emilia.

Ne-am întalnit cu membrii grupului 42kRosu. În sfârșit interacționam și pe viu cu oamenii care mă susținuseră doar online. A fost emoționant pentru mine, îi priveam ca pe niște zei. Oameni care participau pentru a N-a oară și care erau mereu pe podium. Am făcut poze, încălzirea, alinierea la start.

Mai întâi au plecat cei din cursa de 11 km. Apoi ne-am aliniat noi cei care alergam semimaraton și s-a dat startul. Eu m-am ținut după un grup (cam rapid pentru mine), însă cu frica de a nu rămâne singură pe cărări și a mă rătăci sau a mă întâlni cu animale sălbatice, așa cum fusesem avertizați, m-am străduit să țin ritmul. După km 3 am plonjat direct în potecă, cu ambii genunchi și cu palmele direct pe pământ. Am simțit că mă prăbușesc la propriu. Patru mâini m-au și ridicat și am simtit că trebuie să-mi adun toată forța pentru a putea continua. M-am pus în mișcare rapid și am continuat să fugăresc grupul ca să nu rămân singură, deși nu mai aveam același ritm. Grupul se depărta ușor de mine, alții veneau din urmă și mă depășeau. Este clar că forțasem și acum începusem să obosesc. Am trecut de punctul de apă și nu m-am oprit. În mintea mea orice oprire mă întârzia. Alergam pas după pas și auzeam doar ciripitul păsărilor, vedeam cum poteca se scurge sub picioarele mele și copacii trec pe lângă mine. Verdele și poteca șerpuind, denivelată, rădăcini de copaci ieșite din când în când. Mă rugam în continuu, abia mai respiram. Îmi propuneam din când în când că la următorul km voi încetini ritmul preț de un km, însă de fiecare dată încercam să alerg și mai repede.

KM 7, din nou m-am împiedicat și de data aceasta m-am prăbușit dureros pe partea dreaptă cu genunchiul destul de puternic și pe umărul drept. Mi-au dat lacrimile, însă le-am înghițit rapid. Din nou am fost ridicată. M-au întrebat dacă totul este bine. Am spus da, apoi fiecare și-a continuat cursa. Am încercat să pun piciorul drept pe pământ și am constatat că era dureros. Am mers puțin șchiopătând, apoi am mărit ritmul și tot așa până când nu am mai simțit nici o durere. La punctul de hidratare m-am oprit și am băut apă și isotonic. Apoi am continuat să alerg. Pe lângă mine treceau participanți și mă depășeau. Încercam să țin ritmul și să nu mă opresc. Și în același timp să fiu atentă să nu mă mai împiedic. Mă rugam în continuu. Eram doar eu și Dumnezeu. Copacii treceau pe lângă mine și rămâneau în urma mea. Verdele pădurii și printre acesta raze de lumină. Îmi auzeam doar respirația mea sacadată și ritmul pașilor. Din când în când vedeam semnele de la traseu, dovada că sunt pe drumul cel bun. Apoi banda cu km parcurși. Eram singură, alergam și mă rugam. Eram într-o uitare de sine. Am simțit că îmi pierd puterile, că mi se scurge tot sângele. Un val rece mi-a inundat tot corpul, semn că îmi scădea glicemia. Deja simteam că voi face un atac de panică. Însă am continuat să mă rog. Știam că la un moment dat va mai fi un punct de control. Trecusem de km 14, 15, 16. Kilometrii se tot derulau, iar eu nu reușeam să-mi amintesc unde era următorul punct. Alergam și mă rugam.

La km 17 punct de hidratare. M-am oprit și am mers la salvare, unde mi s-a dezinfectat rana și am fost bandajată. Apoi am băut apa, isotonic, am mâncat ciocolată și am continuat să alerg. Știam că de acum mai este foarte puțin. Reușisem să fac calculul aritmetic, adica mai sunt 4 km. Și încercam să calculez cât timp mai fac până ajung la linia de finish. Mă întrebam dacă totuși reușesc să trec linia de finish. Începuse să mă doară și glezna dreaptă, semn că forțasem. Continuam să alerg și eram tot singură. Cărarea se unduia la stânga, apoi la dreapta și în sfârșit am văzut șoseaua care ducea spre linia de finish, ultimele sute de metri.

Ieșisem din pădure. Acel drum mi s-a părut mai lung ca niciodată. Alergam pe drumul asfaltat și aveam impresia că stau pe loc. Nu mai aveam copacii ca punct de reper. Acei copaci care treceau pe lângă mine, acea cărare care șerpuia când spre stânga, când spre dreapta. Nu mai aveam forță. Și când am crezut că mă voi opri i-am văzut. Am văzut copiii mei care veniseră în întâmpinarea mea. Fiica mea cu nepoțica și băiatul. Am auzit-o pe Cezara care mă încuraja. Nepoțica și băiețelul au alergat spre mine să mă flancheze. Nu mă mai puteam opri. Gabriel mi s-a alăturat și mă încuraja. Am auzit cănd mi-a zis: ești cea mai cool mamă din lume! Hai că poți! Am cea mai cool mamă din lume!

Ne apropiam de final. Am văzut covorul roșu și am pășit pe acesta. Mi-am luat băiatul de mână și împreună am trecut peste linia de finish. Apoi organizatorul i-a pus lui medalia de gât. Auzeam cum cei de pe margine ne aplaudau. Eram obosita, însă fericită. Din urmă ne-au prins și Cezara cu Emilia. M-au îmbrațișat, iar eu mă simțeam ca într-un vis. Nu mai simțeam nici oboseala, nici durerea din genunchi. Iar glezna deși ma înțepa, parcă nu mai conta. A urmat premierea, iar surpriza a venit atunci când am fost chemata pe podium, locul 3 la categoria mea de vârstă. A fost o surpriză frumoasă. Am urcat pe podium însoțită de cei doi mezini, Emilia și Gabriel.

Acesta a fost prima mea cursa oficiala: semimaraton Băneasa Forest Run, aprilie 2018!

I did it!!!!

- va urma -

Nimicul din Tot

- Jurnalul unei femei mature -

Versuri la puterea infinit

"mi-aș scrie sufletul pe foi,

aș inventa o nouă limbă.

căci cea de-acum e prea săracă

o galaxie să-mi cuprindă”

(versuri din volumul Nimicul din Tot, poetă Mihaela Negruț)

Atunci când ea mi-a cerut să-i desenez o mandală pentru coperta primului ei volumul de versuri, ce urma să-l tipărească, am simțit că îmi cere să desenez tot Universul într-un singur cerc. Și mă întrebam cum să limitez totul într-un cerc atât de mic.

Îmi trimitea poeziile, una câte una, să le citesc, să mă pot conecta cu energia cuvintelor. Să pot crea mandala ce urma să apară pe copertă.

Și după fiecare poezie simțeam cum nimicul din mine devine tot mai larg și se tot lărgea până când s-a creat un mare tot.

Pentru că lângă ea așa simți. Că nimicul este tot. Nu există limite. Astea doar noi le punem.

Ea a intrat în viața mea într-un moment în care nu știam ce e cu mine, încotro merg și de unde naiba vin. Este acel gen de om care apare de nicăieri și shimbă viața pentru totdeauna, așa cum îmi place mie să spun. De fapt am apărut una pentru alta. Fiecare avea nevoie de ceva. Și fiecare a primit exact ce avea nevoie în acel moment. Dar acel moment a devenit pentru totdeauna.

Când am cunoscut-o, în 2016, era ca un copil, o adolescentă (deși absolventă de licență), plină de curiozitate, un boboc de floare care stătea să înflorească. Dar nu-și găsea puterea de a o face. M-a impresionat vocea ei, pentru că ea și cântă, nu doar scrie versuri. Și m-a lăsat fără cuvinte cât de multe știa pentru vârsta ei. Am locuit împreună o perioadă. Două suflete la pol opus (ca vârstă), parcă în antiteză, trecutul și viitorul, dar amândouă dornice să ne trăim doar prezentul. Amândouă căutând cu disperare să învățăm să stăm doar în prezent.

Acea paralelă în care noi am trăit momentele a fost revelator pentru amândouă. Am crescut împreună, pentru scurtă perioadă, dar împreună am învățat să trăim pentru o viață.

Cuvintele pe care le înșira pe foile albe (că versuri scrie cu mult înainte de a o întâlni) mă fascinau. Uneori nu le înțelegeam sensul, pentru că eu nu-mi găseam sensul. Însă aveau multă profunzime.

După multe luni de conviețuit împreună, ne-am luat rămas bun și fiecare și-a continuat viața în felul ei. Dar între noi au rămas niște fire nevăzute care și acum ne leagă, într-un mod ciudat și foarte revelator.

Când a început să-mi trimită versurile ce urmau să se adune în primul ei volum de versuri, am rămas fără cuvinte. Eu care vorbesc prea mult uneori și fără sens. Acum eram doar pătrunsă de fiecare cuvânt scris. Și mereu veneau exact ca un răspuns la întrebările mele.

Am întrebat-o cum reușește să scrie așa ceva. Și mi-a răspuns simplu: eu doar sunt un canal și scriu exact ce primesc. Unele sunt legate de stările în care sunt. Sau poate suntem. Căci vorbim aici despre Tot. Acel Nimic din Tot, unde ne regăsim toți.

Dacă vrei să simți, să te cunoști, să-și trăiești profunzimea și înțelepciunea sufletului, deschide volumul Nimicul din Tot și lasă-te pătruns de tot.

Mihaela, poeta mea, mi-a răsturnat tot Universul când mi-a pus în brațe o așa sarcină: să desenez coperta volumului.

Pentru că nu reușeam să mă aliniez cu mine însămi să pot înțelege profunzimea cuvintelor prinse în cartea ei. Versurile mi-au plăcut de când eram copil. Iubeam poeții și învățam pe de rost poezii întregi. Însă ea mi-a reamintit nu doar dragostea pentru poezie, ci și dragostea pentru suflet, regăsirea cu mine. Fiecare vers, fiecare poezie, este o stare. Împreună sunt tot Universul. Din noi în primul rând, apoi din tot. Pentru că noi suntem întreg din întreg. Dar am uitat asta. Iar Mihaela ne reamintește prin fiecare vers.

”Ce sunt eu, o frunză-n vânt?/ Șoaptă rătăcită-n gând?/ încerc să mă deslușesc/ în van, căci nu reușesc,/ sunt eu tot?/ sunt eu nimic?/ cresc?/ sau mor câte un pic?”. Pentru mine este esența a tot ce pot să spun despre mine, despre ea, despre noi toți. Pentru că fiecare ne regăsim în fiecare. Și împreună formăm un tot. Asta este ce găsim printre versurile prinse cu emoție în paginile volumului Nimicul din Tot.

Despre Mihaela de atunci, când am cunoscut-o a rămas doar o amintire. Ca o adiere de parfum de toamnă, când te pierzi pe aleile pline de frunze galbene. Între timp am crescut, a crescut și ea. Iar acum cand am reîntâlnit-o la lansarea ei de carte am simțit că versurile ei s-au implinit. Ca o previziune astrală, ca o promisiune făcută să fie încălcată, dar respectată. Femeia tânără care era în fața mea aduna Universul pe care îl văzusem în urmă cu ani, atunci când locuiam împreună, scriam afișe întregi cu mantre și le lipeam pe ușile de la dulapuri și pe ziduri, sperând, visând și crezând în noi.

Mulțumesc, Mihaela Negruț, pentru tot ce m-ai ajutat să văd despre mine și să învăț la pas cu tine!

 (impresii de la Lansarea de carte a volumului Nimicul din Tot, poetă Mihaela Negruț, 31 august 2022)

Cine sunt eu?

 - Jurnalul unei femei mature - 

Interviu Feminin +, martie 2020, partea a doua

Întrebare: Cel mai mare vis, cea mai mare dorință?

Răspuns: Frumoasă întrebare și măreață! 😊  Mereu mi-am dorit să fiu prințesă, să port rochie cu crinolina, înfoiată și să dansez vals într-o sala mare de bal. Dacă aș analiza ce înseamnă acest vis, această dorință, probabil că aș descoperi de fapt ce îmi doresc cu adevărat, însă am lăsat visul copilăriei să plutească prin univers sperând că într-o zi voi pluti în pas de vals, într-o rochie de mătase, înfoiată, care se umflă la fiecare piruetă.

Lăsând gluma la o parte, cel mai mare vis al meu este să călătoresc în toată lumea. Cu avionul, cu trenul, cu vaporul. Să merg în locuri exotice, prin diferite țări și să cunosc diverse culturi, diverși oameni, să înțeleg modul lor de a fi, să ajut oamenii care au nevoie, să fac ceva pentru planeta noastră. Cred că un fel misionar mi-ar plăcea să fiu. Să merg din țară în țară, să promovez pacea, să aduc liniștea și încrederea. Mi-ar mai plăcea să scriu cărti, să prind cuvintele din Univers care au impact și energie bună, care au rolul de a schimba lumea în bine, să le așez pe foi albe, ca pe niște flori în ierbar sau ca pe niște note muzicale pe o partitură, iar atunci când lumea le privește să simta muzica din fiecare literă, din fiecare cuvânt.

Știu că sunt o mare visătoare și cu toate acestea îmi planific destul de atent obiectivele, la început de an și mă străduiesc să le bifez, apoi sărbătoresc fiecare realizare. Iar la final o iau de la capăt cu planificarea pentru anul ce urmează.

Întrebare: Ce faci când ai un impas creativ?

Răspuns: Mi-am studiat etapele dintr-o zi și mi-am notat când și cum sunt pe flux creator. Iar atunci când sunt în impas îmi pun muzică, uneori. Alteori îmi iau echipamentul și ies la alergat, să fiu doar eu cu mine și cu Dumnezeu și să mai stăm puțin de vorbă 😀. Poate că altă dată sunt prea obosită și pur și simplu mă abandonez în pat, fără să mai zic nimic și adorm. În toată această ecuație, copilul este mereu omniprezent și scoate din mine și ultimul strop de energie pe care apoi îl crește și mă trezesc dintr-o dată iarăși pe val. Are și metode mai inedite, odată când am adormit din cauza epuizării, pentru că nu reușeam să mă trezesc mi-a turnat un pahar de apă în cap 😂😂😂😂. Vreau, nu vreau, mă aliniez la energia lui. În plus, el este un izvor nesecat de creativitate și inspirație pentru mine.

Întrebare: Ținuta poate să reprezinte o carte de vizită?

Răspuns: Femeile, în general, își doresc să aibă cât mai multe haine, iar atunci când le au nu știu cu ce să se îmbrace. Eu am o filosofie: nu hainele mă poartă pe mine, ci eu îmi port hainele! Tocmai de aceea, consider că cel mai important lucru este atitudinea. Poartă-ți cu atitudine orice obiect vestimentar, începând cu lenjeria intimă. Când eram foarte tânără, o mătusă mi-a spus asa: ”Luminița, dragă, este foarte important ce porti pe dedesupt. Să-ți pui întotdeauna cea mai sexy lenjerie. Pentru că asta îți dă incredere în tine, îți dă acea feminitate și acel zâmbet misterios.”

Bineînțeles că acest subiect este foarte vast. Pasiunea mea din adolescență a fost designul vestimentar. Îmi croiam și îmi făceam singură hainele. Făceam tipare, luam măsuri, apoi croiam materiale și le cusam la mașina de cusut. Visam să-mi fac o casă de modă atunci când voi fi mare. Totul a rămas la stadiul de vis de copilărie. Însă atunci am învățat destul de multe legate de croitorie, design, culori, cum să potrivesc hainele, în ce momente, la evenimente. Și, da, ținuta poate fi o carte de vizită. Îmi place eleganța, rafinamentul, îmi place moda retro, pălăriile. Și îmi plac parfumurile de calitate. Pentru că mereu asociez o anumita ținută cu un anume parfum. Sunt pasionată de parfumuri. Și le port în funcție de starea mea. De exemplu: Channel 5 îl port când am o zi în care vreau să fiu puternică, în forță. Poem (Lancome) îl port când vreau să fiu doar feminină și doresc să fiu iubită, să atrag forța masculină. La fel și hainele, le port în funcție de evenimente. (...) Îmi place să mă îmbrac și sport. Am multe echipamente, pentru că alerg și particip la competiții. Însă, așa cum spuneam tot moda retro o ador cel mai mult. Mă face să ma simt feminină, senzuală, delicată.

- va urma - 

Maraton la viteza plus cincizeci

- Jurnal de alergător -

O poveste despre depășirea limitelor, determinare pentru ceea ce îmi place să fac, curaj, perseverență, disciplină, prietenie, oameni frumoși, dăruire.

Septembrie 2017

Așa a început totul! Era o frumoasă zi de toamnă, începuse școala și iarăși am luat-o de la capăt cu nebunia drumului, plină de bagaje, ghiozdan, geantă și altele, copil de mână, și alergând spre școală să ajungem la timp, apoi fuga la birou. Și acest lucru îl făceam zilnic dimineața când îl duceam la școalași la prânz, când îl luam de la școală, după care mă întorceam la birou. Peste care se adunau și multe alte drumuri făcute zilnic spre diverse întâlniri la potențiali clienti, eu având un job care presupunea deplasări pe teren. Mi-a venit ideea să-mi monitorizez pașii făcuți zilnic, ajutându-mă de o aplicație de pe telefonul mobil. Făceam în medie cam 6000 de pași zilnic.

Aveam și eu o plăcere și asta mă bucura. Printre multele nebunii ale vieții și zilele încărcate cu prea multe provocări, aplicația care îmi monitoriza pașii îmi crea o adevărată bucurie. Seara o deschideam și contemplam numărul de pași făcuți, cu un zâmbet larg pe față și mă bucuram ca un copil care primise marele premiul. Dar aveam nevoie de validări, așa că îi trimit un mesaj fiicei mele despre marea mea “performanță”, cu pașii făcuți zilnici. Și când colo, ce să vezi, ea îmi trimite inapoi mesaj spunându-mi că ea aleargă în fiecare zi. Deja, lucrurile erau mult mai avansate, adică vorbeam de alt nivel.

Apoi vine surpriza… îmi trimite un mesaj prin care mă provoacă să încep și eu să alerg și îmi face cadou un program de antrenament, 42kRosu – de la canapea la marathon, anunțându-mă că îmi trimite săptămânal planificatorul doar dacă promit că mă țin de antrenamente.

Provocarea m-a incitat și am răspuns imediat, fără să clipesc: bineînțeles că eu ma țin de antrenamente! Că așa sunt eu, când îmi propun ceva nu mă las până nu duc la bun sfârșit ce mi-am propus.

După ce am spus cu toată inima acel mare DA, eheeee, am început să fac cercetări pe internet să văd și eu cine este acest Andrei Rosu, care te “ridică” din canapea și te trimite direct în pantofi de sport să alergi prin parcuri. Ba mai mult, ajungi să parcurgi nu mai puțin de 42 km dintr-o alergare. Măi să fie? Chiar așa? Pentru mine deja începuse să sune cam SF. De ce? Doar pentru simplu fapt că erau prea multe limitări care mă opreau să ajung cu gândul la o asemenea performanță. Eram departe de a putea face măcar 5 km în alergare. Abia urcam 3 etaje, la etajul 2 deja scoteam limba de-un cot. Nu puteam să fac față copilului din dotare, băiețelul meu, care este extrem de energic și care mă ține permanent în continuă mițcare. Nu știam să respir. Mă dureau articulațiile de la picioare (glezne, genunchi), de la mâini (aveam simptome de artita reumatoidala, mereu rămâneam cu degetele înțepenite și mă durea foarte tare degetul mare de la mâna dreaptă astfel încât uneori nu puteam să scriu), noaptea nu puteam dormi, mă trezeam de mai multe ori pe noapte, aveam coșmaruri mereu. Făceam frecvent atacuri de panica și nu reușeam să-mi revin prea repede. Aveam de multe ori dureri de spate și rămâneam înțepenită (criză sciatică). Cam astea erau ”micile” mele probleme cu care mă confruntam zi de zi.

Partea bună, căci exista și o parte bună, este ca de 2 ani abordasem o dietă vegetariană, tocmai pentru că îmi doream tare mult să mă simt bine, să pot face lucrurile mai ușor, să fiu sănătoasă (cea mai mare problemă a mea fiind cea cu digestia). Alt aspect important de menționat este că tot de 2 ani începusem să mă trezesc la 5 dimineața pentru că citisem un articol la un moment dat legat de faptul că cea mai bună perioadă ca să te încarci cu energie este dimineața în timp ce răsare soarele.

Cumva aceste părți bune au fost un atuu important în decizia pe care am luat-o de a începe antrenamentele. Am primit antrenamentul pe prima săptămână. L-am studiat, am ascultat cuminte prezentarea video, mi-am pregătit echipamentul. Dar ce să vezi, eram doar o amatoare, aveam o pereche de “adidași” (așa cum spune tot poporul la pantofii sport, asta ca să nu zic bașcheți cum se zicea odată, pe vremuri), cu care mă mai plimbam prin parcuri, un costum pentru aerobic, negru, subțire. Și în rest, mult entuziasm. Nu aveam încă puterea financiară de a susține echipamente profesionale de alergat. Nici măcar nu am putut să-mi cumpar o pereche de pantofi sport special pentru alergat. Îmi gestionam bugetul destul de atent și nu mi-am alocat nimic pentru această noua activitate. Așa că, am pornit la “alergat” doar cu ce aveam în dotare și am zis “Doamne ajută!”.

28 octombrie 2017. Ziua când am început antrenamentele. Prima săptămână. Mi-am pregătit pe telefon aplicația și am început prima zi. Am fost un pic surprinsă. Pentru că doar mă plimbam. “Taci că-i bine”, mi-am zis în gând. Apoi în timp ce parcurgeam cuminte distanțele și timpii propuși în antrenament, spuneam cu voce tare: “este chiar simplu! Nici că mă așteptam!” După prima săptămână, în planificatorul desenat pe o coală A4 bifez tot ce era de bifat, mă declar un “melc curajos” și entuziasmată pășesc în a doua săptămână. Lucrurile încep să se intensifice, antrenamentele capătă deja altă formă, ritmul este crescendo. La fiecare săptămână se mai adaugă minute la antrenament și kilometri parcurși. Mi se pare din ce in ce mai greu. Coachul nostru era plecat într-o competiție grea, traversarea Atlanticului într-o ambarcațiune. Era într-o echipa de 4 oameni curajoși. Și reprezentau România. De câte ori treceam pe la AFI Cotroceni, pe un ecran cât tot peretele rulau diverse clipuri. Și mereu apărea aceasta competiție si Andrei Roșu cu echipa, pe tot ecranul. Eram atât de mândră că el este antrenorul meu, încât îmi venea să strig la toată lumea din jur că eu mă antrenez cu acest om și că peste 4 luni voi alerga un maraton. Nici eu nu credeam ce spun referitor la maraton, însă eram atât de entuziasmată, că și mersul meu era mai săltăreț și aveam parcă mai multă energie ca niciodată. Urmăream echipa României cu sufletul la gură și de câte ori îmi era greu la antrenamentele simple pe care le făceam zilnic îmi spuneam: continuă, dacă omul ăla poate să traverseze Atlanticul, departe de familie, doar într-o minusculă ambarcațiune, sigur și tu poți sa faci antrenamentele.

Astfel iată-mă la primul meu antrenament de o oră. Să alerg o oră pentru mine însemna destul de mult. Și totuși am reușit să-l finalizez, evident cu greu și cu o mică accidentare, la glezna dreaptă. Motiv pentru care am fost nevoită să întrerupt vreo 3 săptămâni antrenamentele ca să mă pot reface. Iarăși am făcut un atac de panică. Mă încercau tot felul de emoții, de la neputință teamă, neîncredere în mine, la vinovăție, apoi furie, legate de această mică accidentare. Pășeam cu greu în piciorul drept și pe unde mergeam eram întrebată ce am pățit. Răspunsul meu era evaziv, cu gândul la ce spune lumea despre mine că m-am apucat de alergat la vârsta mea. Încă aveam acele tipare și încă auzeam în urechi replicile “să nu radă lumea de tine”, așa cum auzisem toată copilaria. Nu știam cu cine să vorbesc despre asta. Coachul nostru era plecat cu barca prin Atlantic, nu cunoșteam pe nimeni de pe grup. Am întrebat-o pe fiica mea, care m-a sfătuit sa vorbesc cu cineva de pe grup cu mai multă experiență. Și atunci l-am contactat pe Cristian Filimon, care m-a susținut cu sfaturi și încurajări pâna când mi-am revenit.

Am reluat antrenamentele exact din săptămâna unde rămăsesem, înainte de accidentare. Cu mai multă prudență, cu mai multă atenție. Am vizionat din nou lecțiile online trimise de coach, le-am ascultat cu mare interes, de mai multe ori pentru a fi sigură că nu-mi scapă nimic care să mă ajute să scap neaccidentată.

În acest program, fiecare săptămână se încheia cu un antrenament mai lung, care se mărea ca și timp de la săptămână la săptămână. Astfel încât a venit momentul semimaratonului.

Primul semimaraton neoficial

M-am pregătit cu mare seriozitate pentru această zi. Era 6 ianuarie. Antrenamentul a fost cu peripeții. Bineînțeles că în continuare echipamentul meu era fix cel cu care începusem. Acei “adidași” care acum mi se păreau atât de neîncăpători. Între timp aflasem că se recomanda ca încălțămintea să fie cu un număr-două mai mare decât numărul pe care îl porți de obicei. De ce așa? Pentru că în timpul alergării, degetele de la picioare se umflă și evident se împing în pereții pantofului și astfel apar traumele. Există chiar riscul să-ți pierzi unghiile. Ei bine, la acest antrenament nu m-am gândit că degetele mele vor fi afectate.

Deci, am pornit după amiaza la alergat. Mi-am lăsat copilul acasă liniștit, i-am explicat ce voi face ca să nu se îngrijoreze că lipsesc câteva ore de acasă. Mi-am pus echipamentul pe mine, acela subțire și o geacă deasupra, “adidașii” în picioare, o bentiță pe frunte. Am dat drumul la aplicație și am pornit. Telefonul îl țineam într-un buzunar la geacă. Afară era destul de frig, zăpadă. Traseul de alergare îl stabilisem cu o zi înainte, după ce am consultat o hartă și am ales în așa fel încât startul să coincidă cu finishul, adică tot în cartier. Traseul în sine a fost interesant, pentru că am alergat în partea a doua a zilei când străzile sunt aglomerate, mă “loveam” mereu de semafoare și pierdeam timp așteptând să se facă verde. Apoi m-am trezit că alergam pe o stradă unde nu era trotuar pentru că nu am știut că acolo se construia renumitul metrou din Drumul Taberei. Și iată-mă alergând pe lângă panouri, cu mașinile pe lângă mine, trecând în mare viteză. Simțeam adrenalina în tot corpul, speriată de ce ar putea să se întâmple, dar nu s-a întâmplat nimic. Pentru că totul era doar în mintea mea. Bine că Universul nu mi-a auzit gândurile să pună în aplicare ceea ce mintea mea țesuse prin acele gânduri. Când am ajuns la bulevardul fântânilor de la Unirea, alergam încântată și bucuroasă că făcusem jumătate din traseu. Mi-am sunat copilul să-l liniștesc că sunt bine. Și în alergarea mea plină de bucurie, trec pe lângă un grup de tineri care aveau un câine Labrador, era pui, însa destul de mare ca dimensiune. După ce am depășit grupul, câinele a început să alerge după mine să mă prindă și a sărit pe mine, ca să se joace. Eu m-am oprit brusc, doar ca să nu cad. Tânarul a venit scuzându-se permanent și atenționându-mă că nu mușcă. I-am strigat că nu mi-e frică de câini, ci doar sunt supărată că mi-a stricat ritmul de alergat. În mintea mea deja simțeam că am pierdut alte minute prețioase. Reiau alergarea, destul de greu, pentru că oprirea bruscă mi-a produs o contractare a mușchilor din anumite zone. Acum urma întoarcerea pe același traseu. Drumul la întoarcere mi s-a părut mai simplu, mai ușor de făcut și evident că mintea mea l-a perceput ca fiind mai puțin de făcut. Am încheiat cei 21,42 km. Mi-am oprit aplicația și am sărit în sus de bucurie: yu-huuuu! Primul meu semimaraton era încheiat!

Când am început să merg la pas, am simțit că tot corpul începe să-mi tremure. La mine îmi luasem doar o sticlă cu apă pe care o țineam în mână și din care beam din când în când. Însă acum îmi scăzuse glicemia și trebuia urgent să mănânc ceva dulce, foarte dulce, altfel riscam să leșin. M-am înfipt rapid într-un magazin și mi-am cumpărat snikers și halva. Și le-am înghițit aproape fără să le mestec. Când am ajuns acasă, am postat pe grupul de alergători 42KRosu performanța mea. Eram atât de încântată de această realizare încât simțeam că nu mai ating pământul. Mesajele au început să curgă la postarea mea și au început să-mi crească niște cornițe. Dacă aș fi măsurat gradul de entuziasm în acel moment, probabil că aparatele de măsurat s-ar fi spart.

După reușita cu primul semimaraton postura mea a devenit mai dreaptă. Parcă cucerisem lumea, eu așa mă simțeam. Mergeam pe stradă și mă miram ca nimeni nu mă observă, că nimeni nu-și dă seama că eu tocmai ce reușisem să alerg nu mai puțin de 21 km. Pe grupul dedicat 42kRoșu, intram în fiecare zi și citeam cum și alții reușeau ce tocmai finalizasem eu. După o săptămîna, entuziasmul meu începuse să mai scadă. Bineînțeles că am continuat antrenamentele și mai cu mult elan. Parcă eram alt om acum.

- va urma - 

Cine sunt eu?

- Jurnalul unei femei mature -

Întrebare: Cine ești tu, Luminița?

Răspuns: Cine sunt eu… să merit toate astea? Sunt o femeie la fel ca toate celelalte. Care se trezește dimineața și se gândește la ce are de făcut pentru întreaga zi, apoi pornește să facă toate acele treburi casnice, grija pentru familie, copii, cumpărături, liste, serviciu, statul cu orele în trafic. Apoi întoarcerea acasă de la serviciu, curățenia, spălatul copiilor, cina din familie, iarăși spălatul… de farfurii, de data aceasta. Povești, că fără astea nu adorm copiii. Și neapărat spuse de mami, care povestește atât de frumos.

Apoi grija de a plăti facturile… ce bine că s-au inventat băncile și serviciul banking. Ce bine că poți să faci toate aceste plăți după ce toți ai casei dorm liniștiți. Și după toată această nebunie te bucuri de liniștea ta și în momentul acela îți vine să începi să strigi, să dai muzica la maxim, să dansezi, să alergi, să faci tumbe și multe altele… pentru că acesta este momentul tău de liniște pe care vrei să-l “consumi” exact așa cum îți place: într-o mare gălăgie.

Sunt una dintre acele femei care își aduleaza momentul ei de liniște, seara, după ce adorm toți. Și totuși nu face nimic din cele înșirate, seara adormind pe jumatate dezbrăcată pentru că oboseala a răpus dorința ei în timp ce spunea povești, nemaiavând puterea necesară nici măcar pentru banalul duș…

Sunt una dintre acele multe femei, mamă, soție, fiică, soră, prietenă, cu vise, dar prea epuizată să mai facă ceva pentru ea. Doar bucurându-se că toti cei din jur sunt bine și au tot ce le trebuie. Muncind până la epuizare, fără a mai avea puterea ca măcar să se gândească la o zi în care să nu facă nimic. Doar să fie fericita și atât! Și acel moment a venit!

Astăzi sunt plină de fericire! Astăzi sunt plină de iubire! Astăzi sunt plină de mine și atât!

Cine sunt eu să merit toate astea?

Toate astea însemnând bucuria de a fi, bucuria de a mă trezi și a mă bucura de cerul senin și norii pufoși. Bucuria de a privi stelele și luna. Bucuria de a privi simfonia de culori din jurul meu. Bucuria de a asculta ciripitul păsărilor. Bucuria de a hrăni porumbeii în parcuri. Bucuria de a lăsa copilul din mine să se bucure. Libertatea de a râde sau a plânge oricând am chef. Libertatea de a-mi exprima emoțiile, fără a mă teme că sunt judecată. Libertatea de a cânta (chiar dacă eu cânt fals), libertatea de a alerga, chiar dacă nu mai este nevoie să prind autobuzul. Libertatea de a țopăi. Libertatea de a chicoti. Libertatea de a asculta muzică. Doar ce îmi place mie. Libertatea de a dărui necondiționat! Libertatea de a iubi necondiționat! Libertatea de a mă exprima! Libertatea de a nu face nimic impus!

Cine sunt eu să merit toate astea?

Sunt o femeie, ca multe altele… Sunt o femeie care atâția ani s-a zbătut în neputința vieții, încercând să fie ceea ce nu este, încercând să-i mulțumească pe toți cei din jur, mai puțin pe ea. Fiind veselă pentru toți cei din jur și bucurându-se pentru fiecare în parte. O femeie care și-a înăbusit de prea multe ori lacrimile în pernă, târziu în noapte pentru a nu fi văzută și a nu da dovadă de slăbiciune. Sunt o femeie peste care au trecut atâția ani cât să-i ajungă și să înțeleagă că este momentul să spună stop și să se privească în oglindă și să strige: astăzi este ziua mea! Astăzi și mâine… și în fiecare zi de acum înainte! Fii fericită pentru asta și celebrează în fiecare secundă fericirea!

interviu martie 2020, din Comunitatea Feminin +, partea I