Maraton la viteza plus cincizeci

 - Jurnal de alergător -

Partea a doua

O poveste despre depășirea limitelor, determinare pentru ceea ce îmi place să fac, curaj, perseverență, disciplină, prietenie, oameni frumoși, dăruire.

18 martie 2018

Astăzi iarăși provocări. După ce m-am pregătit sufletește să îndur frigul și lapovița de afară, după ce mi-am învins vinovăția că iarăși îl las pe Gabriel singur 2 ore și 10 minute, mi-am setat aplicația, mi-am pregătit totul, însă am uitat să-mi iau bateria de rezervă la mine, știind că telefonul este aproape descărcat. După o oră și 5 minute s-a închis. Apucasem să alerg 9,19 km. Nu m-am oprit, am continuat să alerg. M-am întors acasă după 2 ore și 5 minute, aproximativ. Nu știu exact câți km am alergat. Presupun că in jur de 16 km, după calcule, mergând pe același traseu la întoarcere.

Mă bucur că am trecut de săptămâna 12 din programul de antrenament 42kRoșu, după ce am lălăit-o cu săptămâna 11 vreo 4 săptămâni. Nu reușeam să mă mobilizez să depașesc acest prag. Nici măcar nu aveam vreun motiv serios. Pur și simplu începeam cu avânt și la mijlocul săptămânii mă pierdeam. Apoi o luam iarăși de la capăt. Mă bucur că am rupt cercul vicios și că îmi pot continua antrenamentele cu seriozitate.

În sfârșit mi-am luat inima în dinți și m-am înscris la primul meu semimaraton. Pe 29 aprilie, Băneasa Forest Run. Și tot ce îmi doresc este să termin cu bine cursa.

31 martie 2018. Primul ntrenament la Băneasa.

M-am alăturat echipei condusă de Theodor Manolache, organizatorul compeției Băneasa Forest Run. Atunci nu am știut ce va urma și m-am lăsat dusă de val. Eu doar voiam să mă familiarizez cu traseul, mai ales că peste o lună urma să particip la primul meu semimaraton oficial. Antrenamentele în natură sunt cu adevărat cele mai frumoase, te încarci de energie, îți umpli plamânii de aer curat. Am prins și o vreme frumoasă, chiar dacă era puțin răcoare, totuși după încălzire și primii pașii, simțeam că este prea cald. Bineînțeles că eu eram îmbracată tot ca o amatoare, parcă fugisem din fața blocului la o mica alergare cu prietenii. Aici am luat contact cu lumea reală de alergători, cât de cât profesioniști. Cu încălțări sport profi, echipamente sportive, pantaloni sport, bandane și ceasuri profesionale pentru monitorizare. M-am simțit oarecum ca o mică cenușăreasă. Evident că toate erau doar în capul meu, pentru că nimeni acolo nu mă studia pe mine. Fiecare venise la antrenament cu un scop și până la final, am reușit să mă relaxez și eu și să ma bucur din plin de antrenamentul de 11 km.

29 aprilie 2018. Primul semimaraton oficial.

Și iată mult așteptata competiție! Cu o zi înainte mi-am ridicat kitul de participant. Cumva intrasem în atmosfera de cursă. M-am trezit dimineața la ora 5,30. Mi-am făcut micul dejun, smootie-ul meu energizant. M-am hidratat bine. Mi-am spus rugăciunile. Am trezit copilul și i-am dat să mănânce. Apoi am plecat spre locul de desfășurare al cursei.

Am ajuns la locul unde se desfășura competiția cu ceva emoții, deși am încercat să disimulez totul. Atmosfera era atât de electrizantă, eu participam pentru prima dată în viața mea la o competiție de acest gen, astfel încât imediat am fost copleșită de tot ce era în jurul meu, alergători de performanță, unii mai vechi, alții abia intrați, așa ca mine.

Între timp a sosit și fiica mea, Cezara, cu fetița ei, Emilia.

Ne-am întalnit cu membrii grupului 42kRosu. În sfârșit interacționam și pe viu cu oamenii care mă susținuseră doar online. A fost emoționant pentru mine, îi priveam ca pe niște zei. Oameni care participau pentru a N-a oară și care erau mereu pe podium. Am făcut poze, încălzirea, alinierea la start.

Mai întâi au plecat cei din cursa de 11 km. Apoi ne-am aliniat noi cei care alergam semimaraton și s-a dat startul. Eu m-am ținut după un grup (cam rapid pentru mine), însă cu frica de a nu rămâne singură pe cărări și a mă rătăci sau a mă întâlni cu animale sălbatice, așa cum fusesem avertizați, m-am străduit să țin ritmul. După km 3 am plonjat direct în potecă, cu ambii genunchi și cu palmele direct pe pământ. Am simțit că mă prăbușesc la propriu. Patru mâini m-au și ridicat și am simtit că trebuie să-mi adun toată forța pentru a putea continua. M-am pus în mișcare rapid și am continuat să fugăresc grupul ca să nu rămân singură, deși nu mai aveam același ritm. Grupul se depărta ușor de mine, alții veneau din urmă și mă depășeau. Este clar că forțasem și acum începusem să obosesc. Am trecut de punctul de apă și nu m-am oprit. În mintea mea orice oprire mă întârzia. Alergam pas după pas și auzeam doar ciripitul păsărilor, vedeam cum poteca se scurge sub picioarele mele și copacii trec pe lângă mine. Verdele și poteca șerpuind, denivelată, rădăcini de copaci ieșite din când în când. Mă rugam în continuu, abia mai respiram. Îmi propuneam din când în când că la următorul km voi încetini ritmul preț de un km, însă de fiecare dată încercam să alerg și mai repede.

KM 7, din nou m-am împiedicat și de data aceasta m-am prăbușit dureros pe partea dreaptă cu genunchiul destul de puternic și pe umărul drept. Mi-au dat lacrimile, însă le-am înghițit rapid. Din nou am fost ridicată. M-au întrebat dacă totul este bine. Am spus da, apoi fiecare și-a continuat cursa. Am încercat să pun piciorul drept pe pământ și am constatat că era dureros. Am mers puțin șchiopătând, apoi am mărit ritmul și tot așa până când nu am mai simțit nici o durere. La punctul de hidratare m-am oprit și am băut apă și isotonic. Apoi am continuat să alerg. Pe lângă mine treceau participanți și mă depășeau. Încercam să țin ritmul și să nu mă opresc. Și în același timp să fiu atentă să nu mă mai împiedic. Mă rugam în continuu. Eram doar eu și Dumnezeu. Copacii treceau pe lângă mine și rămâneau în urma mea. Verdele pădurii și printre acesta raze de lumină. Îmi auzeam doar respirația mea sacadată și ritmul pașilor. Din când în când vedeam semnele de la traseu, dovada că sunt pe drumul cel bun. Apoi banda cu km parcurși. Eram singură, alergam și mă rugam. Eram într-o uitare de sine. Am simțit că îmi pierd puterile, că mi se scurge tot sângele. Un val rece mi-a inundat tot corpul, semn că îmi scădea glicemia. Deja simteam că voi face un atac de panică. Însă am continuat să mă rog. Știam că la un moment dat va mai fi un punct de control. Trecusem de km 14, 15, 16. Kilometrii se tot derulau, iar eu nu reușeam să-mi amintesc unde era următorul punct. Alergam și mă rugam.

La km 17 punct de hidratare. M-am oprit și am mers la salvare, unde mi s-a dezinfectat rana și am fost bandajată. Apoi am băut apa, isotonic, am mâncat ciocolată și am continuat să alerg. Știam că de acum mai este foarte puțin. Reușisem să fac calculul aritmetic, adica mai sunt 4 km. Și încercam să calculez cât timp mai fac până ajung la linia de finish. Mă întrebam dacă totuși reușesc să trec linia de finish. Începuse să mă doară și glezna dreaptă, semn că forțasem. Continuam să alerg și eram tot singură. Cărarea se unduia la stânga, apoi la dreapta și în sfârșit am văzut șoseaua care ducea spre linia de finish, ultimele sute de metri.

Ieșisem din pădure. Acel drum mi s-a părut mai lung ca niciodată. Alergam pe drumul asfaltat și aveam impresia că stau pe loc. Nu mai aveam copacii ca punct de reper. Acei copaci care treceau pe lângă mine, acea cărare care șerpuia când spre stânga, când spre dreapta. Nu mai aveam forță. Și când am crezut că mă voi opri i-am văzut. Am văzut copiii mei care veniseră în întâmpinarea mea. Fiica mea cu nepoțica și băiatul. Am auzit-o pe Cezara care mă încuraja. Nepoțica și băiețelul au alergat spre mine să mă flancheze. Nu mă mai puteam opri. Gabriel mi s-a alăturat și mă încuraja. Am auzit cănd mi-a zis: ești cea mai cool mamă din lume! Hai că poți! Am cea mai cool mamă din lume!

Ne apropiam de final. Am văzut covorul roșu și am pășit pe acesta. Mi-am luat băiatul de mână și împreună am trecut peste linia de finish. Apoi organizatorul i-a pus lui medalia de gât. Auzeam cum cei de pe margine ne aplaudau. Eram obosita, însă fericită. Din urmă ne-au prins și Cezara cu Emilia. M-au îmbrațișat, iar eu mă simțeam ca într-un vis. Nu mai simțeam nici oboseala, nici durerea din genunchi. Iar glezna deși ma înțepa, parcă nu mai conta. A urmat premierea, iar surpriza a venit atunci când am fost chemata pe podium, locul 3 la categoria mea de vârstă. A fost o surpriză frumoasă. Am urcat pe podium însoțită de cei doi mezini, Emilia și Gabriel.

Acesta a fost prima mea cursa oficiala: semimaraton Băneasa Forest Run, aprilie 2018!

I did it!!!!

- va urma -