CAMINO Marea Neagră

 Un vis împlinit într-o zi de toamnă, la echinocțiu

- Jurnal de alergător -

Acest vis a început într-o zi de vară, pe când eram într-o mică vacanță.

Unde anume puteam fi mai exact decât evident pe o plajă de la Constanța. Și tocmai rămăsesem câteva zile în plus doar pentru a participa la ziua Marinei, în premieră pentru mine. Dar câte nu face omul în premieră.

Așa cum vă spuneam după 50+ mi-am propus să fac în fiecare an ceva nou, ceva care să mă facă să exclam: wow! Și Camino era pe lista mea. Dar nu Camino de România, ci El Camino de Santiago, din Spania. Și de ceva ani mă tot documentam, dar totul rămăsese la stadiul de documentare pe hârtie.

Și iată-mă, împreună cu o prietenă, Adina (din Oradea), amândouă la mare în această vacanță. Iar ea a zis: hai să facem Camino Marea Neagră. Iar eu scurt: hai!
Și ca să zic așa, cele mai de succes evenimente se nasc pe un șervețel de hârtie, spuse în glumă, dar bine gândite. Și pentru că eu am avertizat-o că în septembrie deja aveam 2 evenimente sportive, iar la unul dintre acestea eram chiar organizator, ea s-a uitat în calendar și a zis: 22, 23, 24 septembrie. Că uite ce bine sună. Însă nici una dintre noi nu s-a uitat ce se întâmplă în acel weekend, și anume echinocțiu de toamnă. Adică data a fost aleasă intuitiv și totul din acel moment a curs atât de firesc, așa cum este bine să fie la toate evenimentele făcute din inimă.

Pentru că eu aveam deja 3 evenimente sportive la activ organizate (crosul pentru copii), cu ceva experiență în alergare (mai mult pe anduranță, decât viteză), mi-am asumat acest rol din plin. Și anume: am studiat traseul, am făcut liste cu necesar de alimente, apă, vestimentație, încălțăminte, vremea și multele altele pe care le-am luat în calcul pentru o călătorie fără peripeții.

Ca să o scurtez, am creat evenimentul online. De asta s-a ocupat Adina. Și am început promovarea pe social media. A fost neașteptat câtă lume îmi scria că și-ar dori să participe, dar din varii motive nu puteau ajunge acum și mă rugau să-i țin la curent pentru următoarea ediție.

Partea frumoasă și neașteptată a fost când au început oamenii să îmi propună sponsorizări, deși eu nici măcar nu luasem asta în calcul.

Dar să trecem direct la acțiune, pentru că ce este în culise nu prea prezintă interes pentru voi. Și să mergem direct în prima zi.

După ce s-a format grupul de 10 oameni, dintre care 2 copii (adică un copil de 9 ani și un adolescent 13 ani), un grup destul de omogen pentru că era echilibrată energia feminină cu energia masculină, am pus pe grupul de whatsapp absolut tot ce era necesar (că este la modă și cea mai rapidă metodă de comunicare). Începând cu lista cu ce să conțină bagajul (obiectele vestimentare, încălțăminte), variante de transport până la sosire și după ce terminăm Camino, programul și tot ce mai era necesar.

Eu nu știu cum era partenera mea de eveniment, dar eu eram atât de emoționată și simțeam că voi exploda de bucurie. Cu o săptămâna înainte tocmai susținusem crosul pentru copii, unde fuseseră în jur de 100 participanți, și consumasem așa de multă energie și adrenalină, că a doua zi aveam febră musculară peste tot. Și evident că eram pregătită pentru orice la Camino. Sau… aproape orice. Pentru că niciodată lucrurile nu se întâmplă întocmai cum planifici când este vorba de oameni.

Șiiii… a venit ziua mult așteptată:

Ziua 1: vineri 22 septembrie 2023. Cazarea se făcea în Eforie Nord, la o pensiune foarte aproape de mare și relativ aproape de primul restaurant, unde am luat cina. Eu am ajuns în jur de ora 14,00. Deja erau acolo câțiva din grup. Eram extrem de bucuroasă, aș fi cuprins toată marea în brațe. Evident că până au venit și ceilalți participanți am dat o fugă la mare și am făcut o baie. Era atât de caldă. Voi știți cum e marea toamna târziu? Valurile sunt destul de puternice, dar ea este caldă. Și doar câțiva oameni pe plajă. Simți că totul îți aparține, că nu trebuie să împarți nimic cu nimeni. Nici bucățica de nisip pe care să-ți pui prosopul, nici valurile când intri. Totul este imens și doar al tău. Cu așa o liniște am început eu marea călătorie Camino.

Rând pe rând au venit toți participanții. Surpriza a fost că, Ana, cea care ne asigura partea de foto și video, a venit cu soțul și fiicele (4 ani și 11 ani), iar soțul s-a oferit voluntar să fie mașina de suport. Fix asta îmi scăpase și nici nu mai aveam timp să găsesc. Și uite că lucrurile s-au așezat mai mult decât aș fi sperat, mai mult decât mi-am făcut așteptări.

Seara, înainte de cină, am făcut întâlnirea de conectare și cunoaștere. Și ne-am prezentat fiecare. Mai ales că eram destul de diferiți, dar aveam un țel comun: CAMINO. Ne-am pus și intenții, cu atât mai mult cu cât știam că este echinocțiu de toamnă și am sădit semințe pentru următoarele 6 luni, până la echinocțiu de primăvară. Am anunțat și programul călătoriei, cum va decurge, pauzele, alimentarea cu batoane proteice, hidratarea și evident multă voie bună. Și bineînțeles le-am spus ceva care i-a pus pe gânduri. Un îndemn pentru a doua zi, mai ales că le-am spus că deși eu sunt de anduranță, la fel și Cezara, totuși vom respecta ritmul celui mai lent.

”Urmați-mă, sunt pe urmele voastre!” acesta este îndemnul meu pentru voi.

Am ales să ne băgăm la somn relativ devreme, imediat după cină, mai ales că a doua zi urma să ne trezim la 6 și să începem ziua cu salutul soarelui ieșind din mare, cu câteva exerciții de energizare și curățare de energii stagnante de peste noapte (le învățasem pe când am practicat Qigong).

Ziua 2. 23 septembrie 2023. Trezirea, rutina de dimineață și ne-am întâlnit cu toții în grădina pensiunii. Mă rog, o mare parte dintre noi. Adina rămăsese să prepare micul dejun, își asumase să facă asta în detrimentul întâlnirii cu răsăritul de soare.

Faza cu băgatul la somn mai devreme a fost doar în capul meu. Pentru că de fapt fiecare a ales să facă ce a dorit, iar surpriza a fost că fiecare povestea cum au stat până târziu, fie la povești, fie la diverse jocuri. Cred că doar eu am adormit devreme :)))))).

Pe plajă era înnorat, dar după toate exercițiile practicate am arătat spre mare și am spus: am comandat soare pentru voi! Și norii s-au risipit unul câte unul, lăsând soarele să-și facă apariția în toată splendoarea lui. Ne-am întors la pensiune, unde eram așteptați cu micul dejun. După ce am mâncat, toată lumea și-a făcut bagajul punând rucsacii în mașina de suport și păstrând fix necesarul cu ce primiseră pentru drum (porția de apă, batoane proteice, banane, fructe uscate, prăjituri vegane).

La ora 9,00 eram pe plajă și făceam o ușoară încălzire pentru prima parte de Camino (20 km până la Costinești).

Apoi am dat startul. Fiecare a pornit în ritmul lui, în liniștea lui, cu gândurile lui. Cel mai mic membru, Ianis Ștefan (9 ani) era cel mai activ. Pentru mine a fost revelația Camino. A străbătut prima zi (cei 20 km) fără să se plângă. Bravo lui pentru curaj și rezistență! Am recomandat să se meargă cu încălțăminte în picioare, pentru că plaja era destul de plină de scoici și pietre și să evităm accidentarea. Însă pe măsură ce înaintam, văzând-o și pe Cezara, care a mers aproape tot drumul desculță, parcă nu am mai rezistat și m-am lăsat și eu cu tălpile goale, mergând mai mult pe lângă apă.

Plajele se desfășurau una câte una, destul de pustii, doar câțiva oameni. Era o adevărată bucurie să poți face așa călătorie fără să te împiedici de oameni la plajă, de gură cască sau de aglomerație. Din când în când mai ajungeam din urmă diferiți participanți și îi întrebam dacă totul este bine. Sau pur și simplu rămâneam la discuții cu unul sau cu altul și doar îi ascultam ce spun. Oamenii își doreau să comunice, să povestească, să dea drumul emoțiilor pe mare. Să le ia valurile și să le spele, să le ducă departe și să le aducă curate și echilibrate. Cam așa am văzut eu lucrurile.

Am fost fascinată de cât de frumoasă este această zonă neexplorată, plajele de la Tuzla, marea atât de frumoasă, turcoaz. Liniștită și caldă. Parcă eram în altă lume. O energie atât de feminină, de conținătoare. Pur și simplu mă abandonam cu gândurile în acel peisaj. Din când în când mai întâlneam oameni care făceau plajă nud, lipsiți de orice inhibiție, liniștiți, departe de răutatea și judecata celorlalți.

Iar pașii mei mergeau și mergeau, alături de alți pași, căci eram destui. La un moment dat ni s-a alăturat și fiica Anei. Copiii alegeau să meargă pe distanțe mai scurte și apoi să se ducă la mașina de suport. Dar apreciam faptul că erau atrași de această călătorie. Povesteau și ei diverse.

După ce am străbătut localitățile Eforie Nord, Eforie Sud, Tuzla, am ajuns în Costinești unde ne-am cazat și am mers pentru prânzo-cină pentru că se făcuse deja 18,00.

Apoi am mai mers puțin pe plajă, o mică plimbare înainte de întâlnirea de seară. Unde ne aștepta o sesiune de briefing, cu impresii de peste zi, și o sesiune de mandale cu stabilire obiective. Cu greu am reușit să ne adunăm, eram mult prea obosiți, euforici și simțeam că plutim. Fiecare și-a desenat mandala în felul lui. Eu nu-mi mai aduceam aminte nimic, făceam totul intuitiv, vorbind cu pauze. Dar m-am lăsat condusă și de energia grupului. După această mirifică introspecție, pentru cine a vrut să împărtășească, toată lumea a mers la odihnă.

Aparent… Pentru că au început durerile, arsurile solare, febră musculară și alte provocări fizice. Pentru că toți, experimentați sau nu, făcusem efort intens. I-am ”doftoricit” pe fiecare cum am știut, i-am încurajat, i-am îmbărbătat. Era datoria mea să fiu bine ca să pot susține grupul în continuare. Ce nu știa nimeni este că și eu la rândul meu aveam propriile provocări. Iar prima a fost la nivel fizic. Am simțit în noaptea respectivă o ușoară durere în gât și durere de cap. Am ronțăit ghimbir confiat. Iar dimineața, deși eram epuizată, am fost prezentă în curtea interioară a pensiunii pentru a porni ritualul de întâmpinare a soarelui. Totodată am reorganizat ziua respectivă, mobilizându-i pe toți să participe la prepararea micului dejun pentru a putea veni toată lumea la ritualul răsăritului de soare. Cu toate acestea, la răsărit am mers și mai puțini decât în ziua precedentă. Restul încă se mobilizau să pornească.

Ziua 3. 24 septembrie. Răsăritul. Micul dejun, o sesiune foto cu toată trupa participantă la Camino. Pentru că grădina pensiunii era atât de frumoasă și idilică, cu un mic lac cu pești roșii, un poduleț arcuit, multă verdeață.

Ne-am strâns bagajele, am predat camerele, ne-am împărțit pe grupuri (cine pe Camino, cine în mașina de suport, urmând să schimbe la fiecare 5 km).

Am pornit cu greu. De data aceasta simțeam fiecare pas ca de plumb. Parcă era un drum care nu se mai termina. Plecasem din Costinești destul de târziu, aproape 10, și urma să mergem prin mai multe stațiuni până la Mangalia. Asta era ținta noastră finală. Unde încheiam cu un prânz festiv.

Eu simțeam la fiecare pas că mă afund și mai mult în nisip și parcă las bucăți din mine. Am mers o vreme și pe malul mării, cu picioarele goale. Eram atât de epuizată încât știam că dacă mă voi opri nu voi mai putea să pornesc.

Am luat câteva testimoniale în timp ce mergeam. Plajele se derulau una câte una, destul de sălbatice, dar cu un farmec aparte. Din când în când mai întâlneam oameni care făceau plajă nud. Am lăsat în urmă și bărci de pescari. Am mers pe o faleză betonată. Mă uitam din când în când la ceas și vedeam cum se adună kilometri, dar nu ne opream. Doar să mai bem apă. Mereu îi îndemnam să bea apă, să mânânce batoane proteice.

Cred ce se adunaseră deja 7 km și ne-am oprit la o plajă care era parcă într-un cadru intim, cu un perete foarte înalt de o parte și cu scări destul de rudimentare ca să ajungi sus. Iar în cealaltă parte marea cu valurile ei revărsându-se spre noi.

Două umbrele din răchită și mai multe bărci, albe și albastre. Ne-am pus la umbra celor două umbrele. M-am gândit că nu mă voi mai putea ridica. Din când în când cineva din grup mă întreba: Cornelia, ești bine? Mereu spuneam: da, sunt bine, mai pot, mai pot! Dar eu știam că eram deja pe cota de avarie. Și atunci cineva din grup a propus să facem baie. Și evident că m-am dezbrăcat și eu și m-am aruncat în mare. M-am simțit oarecum revigorată pentru moment. M-am lăsat cuprinsă de valuri și mângâiată de soare, alintată de briza mării. Ce să-mi doresc mai mult? Și totuși în capul meu toate gândurile parcă o luaseră razna. Deși îmi propusesem să-mi golesc mintea de orice. Acum parcă erau din ce în ce mai multe.

Între timp a venit și mașina de suport. Abia atunci am aflat că eram în dreptul localității 23 august. Ne-am hidrat mai intens, batoane proteice, fructe. S-au făcut niște schimburi, cine să meargă în mașină și cine să rămână în continuare pe Camino, în funcție de cât de ”avariați” erau. Și am pornit spre următoarea localitate: Olimp. Am ajuns la o terasă exotică, unde ne-am rezolvat necesitățile fiziologice. Am întrebat despre traseu. Se uitau la noi ca la niște ciudați.

E adevărat că deja eram îmbrobodiți cu eșarfe peste cap, peste fețe, pentru a ne proteja de la prea mult soare.

Prea îmbrăcați... în timp ce pe terasă oamenii erau toți cât mai sumar îmbrăcați, costume de baie. Am plecat mai departe, deja mai aveam puțin până la Neptun.

Când am ajuns pe terasa Panoramic de la Olimp, m-am așezat pe scări și în acel moment am știut că nu voi mai fi în stare să fac un pas.

M-am declarat învinsă, mi-am declarat vulnerabilitatea și faptul că sunt mult prea epuizată să mai pot înainta. Știu că oamenii mă aveau pe mine ca etalon, dar a fost momentul în care a trebuit să recunosc. Pentru că altfel se putea și mai rău.

Și totuși am mai făcut încă 3 km. Pentru că așa am învățat de-a lungul curselor de ultramaraton. Și când nu mai poți, tot mai poți 3 km… Până la Neptun, unde am poposit să luăm prânzul festiv și am încheiat prima ediție Camino Marea Neagră.

Am împărțit și premii surpriză pentru participanți. Și atunci a fost momentul când am realizat că nu făcusem ceva foarte important. Ceva care încheie orice competiție și care este mai important decât orice alt bonus: medalia! (voi ține minte pentru viitoarele ediții)

Pentru mine Camino a fost revelația verii și anului 2023. Pornit dintr-o aparentă joacă, pe fondul unei vechi dorințe de a face un Camino de Santiago, a ieșit un eveniment care a adus tuturor multe răspunsuri, multe revelații și bucuria de a cunoaște oameni noi, de a fi toți ca unul și unul ca toți. Au ieșit multe la suprafață, cu siguranță vor mai ieși.

Un singur lucru pot să spun cu mâna pe inima:

CAMINO este pentru oamenii care au curajul să-și privească oglinzile în față!

Așa că vă aștept, dragi curajoși, la următorul CAMINO.

Când?

Într-o zi…

03 octombrie 2023

Sponsori:
Prăjitură din Natură - prăjituri vegane (https://prajituradinnatura.ro/)
Sloop - batoane proteice (www.sloop.ro)
Obio - batoane proteice (https://www.obio.ro/)
Ana-Maria Socaciu - sesiunea foto (https://www.facebook.com/alessiaanamaria.socaciu)

Tudor - mașina de suport,
Sergiu C. Voicea - Doctorem International https://doctorembackoffice.com/bayi_kayit?sid=90045251 (cu plasturi pentru durere, imunizare, vitaminizare).